Tortionarii din noi

Nu stiu daca ati vazut documentarul “La zone extreme”. Recunosc, pe mine m-a bulversat.

Este vorba de un fals joc televizat, pus in scena de o echipa de psihologi in colaborare cu postul de televiziune France 2. Mai multe persoane-cobai erau invitate la o emisiune de tip concurs. Emisiunea se desfasura in felul urmator: subiectul facea echipa impreuna cu o alta persoana care ramanea nevazuta, dar cu care se putea comunica sonor. Acestei persoane (un actor) i se puneau intrebari care testau memoria. Intrebarile erau citite de “cobai”. Daca raspunsul era gresit, atunci “cobaiul” actiona o maneta prin care actorului i se administrau electrosocuri. Intensitatea acestora incepea de la 20 de volti si mergea pana la 460. Dupa un timp, din cabina respectiva se auzeau strigate de durere si cerinta de a inceta jocul. Doar “cobaiul” avea puterea insa de a opri totul. Daca rezista pana la sfarsit, atunci castiga o suma consistenta de bani. Cu alte cuvinte, electrosocurile reprezentate altuia asigurau succesul.

Experimentul relua unul mai vechi, cel al psihologului Milgram, profesor la Yale in anii ’60, ce urmarea sa testeze gradul de obedienta a oamenilor in confruntarile cu autoritatea, modul in care individul face o alegere atunci cand norma morala nu se mai suprapune celei impuse de o instanta superioara. Numai ca cel prezent se refera la autoritatea televiziunii. Stanley Milgram a efectuat testul pe 600 de persoane. Totul se desfasura in mediul steril si serios al unui laborator universitar. Un cobai “pedepsea” o alta persoana pentru raspunsurile gresite oferite unor intrebari in cadrul unui asa-zis test de memorie. Omul de stiinta il presa pe cobai sa continue. 62% dintre subiecti au mers pana la capat. Un experiment nelinistitor, ale carui rezultate ne clatina imaginea pe care o avem despre noi insine, despre umanitatea si valorile noastre.

Testul facut insa de francezi ne zguduie si mai mult. Cadrul s-a schimbat. Cobaii sunt intr-un platou de televiziune, nu intr-un laborator. Autoritatea nu mai este reprezentata de omul de stiinta care ii indemna sa continue, ci de o moderatoare-vedeta. Atunci cand subiectii spuneau, supusi tensiunii tipetelor de durere, ca vor sa se opreasca si ca renunta, moderatoarea era instruita sa incerce sa-i faca sa se razgandeasca de cinci ori. Se foloseau replici precum “nu va lasati impresionat, continuati”, “acesta este jocul, va rog sa continuati”. Daca subiectii insistau in hotararea de a intrerupe jocul, intervenea publicul spectator care, in urale, cerea continuarea. O alta metoda de linistire a eventualelor mustrari de constiinta era replica “noi ne asumam responsabilitatea. Continuati”. Daca in urma celor cinci “probe”, subiectul isi mentinea hotararea, atunci insistentele incetau. 81% dintre subiecti au impins si ultima maneta, cea de 460 de volti.

Psihologii au fost socati. Nu se asteptau la cifre atat de descurajatoare. In cadrul testelor din anii ’60, autoritatea era reprezentata de omul de stiinta. Acum, de televiziune – institutie a spectacolului, a mastilor si a falsului prin excelenta. Cercetatorii s-ar fi asteptat ca procentul celor care merg pana la capat sa fie mai mic decat cel din testele lui Milgram. S-au inselat.

Ce se intampla, de fapt? Fiecare dintre noi avem un set de valori morale. In conditii normale, ne spunem ca n-am fi capabili niciodata sa consimtim la tortura unui om sub niciun fel de pretext. In cadrul experimentului, valorilor morale ale individului le-au fost opuse principiile legii. Moderatoarea repeta intruna “acesta este jocul, trebuie sa urmati regulile”. Cobaiului nu i se spusese ca va fi pedepsit in vreun fel daca decide intreruperea jocului. El stia ca puterea se afla la el si stia ca doar el poate decide. Cu toate acestea, 81% dintre participantii la test au preferat sa continue. O parte dintre ei au incercat sa triseze, accentuand anumite cuvinte pentru a sugera celui “electrocutat” raspunsul corect si pentru a evita astfel administrarea torturii. Doar 19% au gasit insa puterea fatisa de a spune “Stop! Nu ma intereseaza jocul vostru! Ma opresc aici!”.

Sa fim oare toti niste oi? De la astfel de experimente, concluziile se pot extrapola. Putem intelege cum este posibila, de exemplu, existenta dictaturilor cu complicitatea masiva a populatiei. Valorile morale sunt inlocuite de cele ale autoritatii. Daca ni se spune “ne asumam noi responsabilitatea”, cu alte cuvinte, daca ni se promite ca nu vor exista masuri punitive indreptate impotriva noastra, participarea noastra la acte reprobabile este cu atat mai usor de obtinut. Ganditi-va si la ce se intampla in cadrul multor reality-show-uri si cum tocmai “realitatea” ii face sa reactioneze pe participanti in moduri care pot parea… fictive. Televiziunea nu este o instanta reala, moderatoarea nu reprezinta o lege. Cu toate acestea, participantii la experiment s-au supus si s-au consolat cu gandul “de fapt, altcineva e responsabil”. Presiunea nu era, de fapt, reala. Nu era ca si cum cobaii ar fi fost soldati intr-un razboi, nu li se pusese niciun pistol la tampla. Pistolul era unul fictiv, unul neputincios, gloantele erau oarbe.