Si zeii tot nu se uitau catre noi. Nu pot spune ca treaba asta ne preocupa in mod deosebit caci, vorba ceea, aveam ce face in fiecare zi. Si unde plantam noi, totul crestea. Enorm, monstruos, luxuriant, cu multe ite, cu multe liane si ierburi rosii de matase. Tu imi puneai haturi si ziceai sa ma mai opresc, sa ne mai uitam, sa mai dam cu foarfeca prin orezarii. Respiram adanc si incercam sa nu ma misc, sa nu dobor ceva, vreun plan, sa nu stric o idee si te lasam sa aduci ordine si simetrii prin hatisurile mele, sa scoti lighioanele si sa le dai un sens, sa indrepti picioarele strambe ale scaunelor si marginile ciuntite ale meselor.
Ne indragosteam. Ne indragostisem. Eram indragostinti si o stiam si tu, si eu fara sa pronuntam cuvintele din familia asta lexicala. Cand in atriile noastre sangele aducea vorba de asta, taceam brusc si puneam calus tesuturilor de acolo, le impuneam un fel de embargou, le izolam diplomatic. Era singurul lucru asupra caruia pastram tacerea, o tacere evlavioasa, de pestera in care se adunau apostolii. Eram superstitiosi si hotarasem fara sa dezbatem ca vom vorbi, vom vorbi atat de mult incat, pana la urma, vom uita ca, de fapt, tacem.
