Cel mai urat cosmar, cel mai ingrozitor lucru, situatia cea mai temuta intr-o relatie este cea a adulterului. Undeva, in adancul nostru, oricat de sigure am fi pe noi, oricata incredere am avea in el, ne temem, ne ingrozeste gandul ca am putea fi cele “inselateâ€. Gandul ne paralizeaza si, daca ne-ar intreba cineva, am sustine sus si tare ca am spune “adio†pe loc, atunci, in acea clipa, respectivului iubit sau sot. Pentru ca (si aici urmeaza o lista de argumente):
– inseamna ca nu ma respecta.
– inseamna ca nu pot avea incredere in el.
– inseamna ca e capabil sa ma minta si eu sa nu-mi dau seama.
– nu ma simt in siguranta langa el.
– nu pot avea copii cu un om care risca tot pentru nimic/ pentru o aventura.
Adulterul rupe ceva intr-un om si frange ceva intr-o relatie. Sentimentele sunt amestecate: furie, ura, umilinta, tradare. Femeia inselata se trezeste strivita de un tavalug de stari pe care nu le-a mai incercat si pe care nu stie cum sa le gestioneze. Nu stiu daca s-au facut statistici in acest sens, insa cred ca sunt mai multe cele care hotarasc sa ramana decat cele care pleaca. Cazul celor care pun punct relatiei este cumva mai simplu. Pentru ca, odata incheiata perioada de „convalescenta”, orizontul le este deschis, pot avea alte relatii. Este insa infinit mai dificila situatia celor care raman. Pentru ca tot tavalugul acela de care vorbeam mai sus ramane intre cei doi. Si nu se poate nega problema. Este ceva mult prea urias, mult prea evident pentru a fi ignorat.
Avem de-a face cu o trauma emotionala. Cu cat adulterinul si-a construit o imagine a unei persoane de incredere, cu atat socul va fi mai mare. Prima reactie este cea de soc, in sensul cel mai propriu al cuvantului. Exista femei care prezinta simptome fizice ingrijoratoare: lesina, au palpitatii, cresteri de tensiune, nu se mai pot hrani. Este preferabil sa se evite luarea unei decizii intr-o asemenea stare. Apoi incepe o alta etapa, odata trecut socul initial: familiarizarea cu noua stare. Incepe procesul de constientizare.
Oricat de mare ar fi umilinta resimtita, nu este bine sa ne inchidem in noi desi am fi tentate s-o facem, mai ales ca, in panoplia de stari incercate, se amesteca de multe ori si vinovatia („Cu ce am gresit eu?”), iar culpabilitatea ne face mereu sa ne ferim de ochii celorlalti. Iar daca n-o facem, ne deschidem in fata unei persoane aproapiate, fie ca e prieten, fie ca face parte din familie. Aici as dori eu sa trag un semnal de alarma. Chiar daca suntem tentate sa ne lasam consolate de oamenii pe care ii iubim si la care tinem, cred totusi ca n-ar strica mai multa atentie. Desi ne doresc tot binele din lume, cei apropiati au rareori calitatea de a gandi obiectiv. Uneori empatia poate dauna. Tocmai pentru ca sunt implicati direct in viata noastra, cei dragi au, ca si noi de altfel, dificultati in a judeca in mod obiectiv o situatie. Stiu ca un psihoterapeut, un specialist nu este la indemana oricui, insa cautati sa va adresati macar unei persoane care poate fi un analist calm al lucrurilor si care nu va face greseala de a se implica emotional. Pentru ca nu de asta aveti nevoie, ci de o minte limpede. Cei dragi, fara sa isi doreasca neaparat, pot face mai mult rau. Ei inteleg in mod gresit sprijinul si nu te vor ajuta in niciun fel daca iti vor insulta partenerul, daca ii vor aduce acuze. Nu vor face altceva decat sa te otraveasca si mai rau.
Abia dupa constientizare si consultare, urmeaza discutia propriu-zisa cu „inculpatul”. Nu va grabiti sa aveti dezbaterea lamuritoare imediat dupa „descoperirea culpei”. Incercati, oricat de greu ar fi, sa asteptati. Este imperios sa spuneti tot ce aveti de spus. Din pacate, vor incerca sa va intimideze sau sa-si obtina o „iertare facila”. Ori vor face pe revoltatii si vor incerca sa arunce vina asupra voastra, pretinzand ca au fost impinsi spre adulter, ori se vor victimiza si isi vor amplifica foarte mult greseala. Sincera sa fiu, mai rar adulterini onesti, care sa-si asume cu demnitatea greseala si care sa aiba o atitudine constructiva.
Oricare ar fi situatia, ceea ce trebuie sa intelegi si tu si el, este ca amandoi veti fi, de acum incolo, responsabili de evolutia relatiei voastre. Discutiile complete avute la inceput va vor scuti de invinovatiri ulterioare. Tu nu ti-ar dori sa te transformi intr-o iubita frustrata, care se teme la orice intarziere, care tresare de cate ori ii suna lui telefonul, iar el nu ar vrea sa devina un partener sub papuc, vesnic interogat.
Adulterul nu trebuie privit ca o experienta care nu are de-a face cu relatia. Adulterul este odrasla deformata a ei. Este apendicele, tumora care se dormeaza dintr-o problema a cuplului. Boala exista dinainte, iar adulterul este doar un simptom. De aceea, nu inteleg femeile victime ale adulterului care arunca vina exclusiv pe „amanta”. Samanta exista acolo, „amanta” nu este decat o aparitie providentiala. Oricat de tentanta ar fi o femeie, oricat de usor si de repede s-ar „vinde”, „tertipurile” ei n-ar avea succes fara concursul „partenerului”. Si el este cel care ti-a promis fidelitate, nu terta.
