Despartiri fara preaviz

Se intampla sa ne trezim noaptea, cu cearsaful facut sul in jurul picioarelor, cu lenjeria mustind de o sudoare rece, cu timpanele zbatandu-ni-se haotic si cu inima in mars fortat ramanand fara suflu. Am visat ca eram parasite cum se intampla in filme, in moduri stupide, care ne lasa de parca am fi goale in mijlocul bulevardului Magheru, la ora de varf, iar cineva de pe marginea cealalta a drumului ne flutura zadarnic o pelerina transparenta de ploaie.

In astfel de ocazii, imi vine mie sa zic ca vorbele acelea spuse cu naduf, a la “barbatii sunt porci si nimic altceva!”, sunt cu totul si cu totul adevarate. M-am intrebat de multe ori de ce fac asta, de ce dispar ca si cum ar fi fost victimele lui Houdini, ce se intampla cu el, ce demon le fura mintile de se transforma din oameni responsabili, care ajuta batranele la semafor si-si viziteaza mamele cel putin o data la doua saptamani, din barbati care fac deosebirea intre grana si parmezan, in niste fiinte exponente ale lasitatii, fiinte care nu stiu sa spuna la revedere, nu ofera nici macar sansa unui salut civilizat si dispar dintr-o relatie fara sa-ti dea preavizul necesar, ci evacuandu-te direct in strada.

Am adunat mai multe povesti. Atat de reale incat par din filme.

N.: “Intamplarea mea a absolut banala. Dupa ce s-a nascut fetita noastra, ne-am indepartat unul de altul cate putin, in fiecare zi. Dar el s-a indepartat atat de mult incat nu s-a mai intors acasa. A disparut pur si simplu intr-o zi, fara sa zica “pas!”, pur si simplu, nu s-a mai intors de la lucru. M-a sunat maica-sa dupa doua zile sa-mi spuna ca nu ma mai iubea. Tot ea a venit si i-a adunat lucrurile, impreuna cu fratele lui! A trecut un an de atunci si n-a vazut-o pe fiica noastra decat de doua ori”.

S.: “F. si cu mine planificasem sa ne petrecem revelionul in doi la munte. Cu doua zile inainte de plecare, ma suna si imi spune ca are gripa si ca ma va tine la curent cu evolutia starii lui. Il apelez in ziua plecarii, dar tot suna ocupat. Locuia f. departe si telefoanele mobile erau inca raritati. Deja ma enervasem cand l-am sunat pe unul dintre prietenii lui sa vad daca stia ceva de el. Mama lui mi-a spus ca plecasera amandoi intr-un club sa petreaca revelionul. F. m-a anuntat abia peste o saptamana ca totul s-a terminat intre noi.”

M.: Locuiam in orase diferite. Ne cunoscusem pe Facebook. Dupa doua luni de conversatii pe net sau la telefon (da, am practicat cyber sex), am decis sa ne intalnim in carne si oase. A ramas ca eu sa ma duc la el. Cand m-am dat jos din tren: nimeni. Dupa 15 minute, l-am sunat pe mobil. Mi-a intrat robotul. Am imprumutat de la cineva un laptop si i-am trimis un mail. Niciun raspuns. M-am intors la mine in oras foarte deprimata. De-atunci, nu mai vreau sa aud de “prieteni virtuali!”

E.: “Dupa ce eram impreuna de o luna, ma pomenesc cu un sms: “S-a terminat. Imi pare rau. Totusi, sa stii ca esti super buna.”. Odata trecut socul, am inceput sa rad in hohote. A fost cea mai eficienta, surprinzatoare si concisa despartire a vietii mele! Lipsea un singur lucru: motivul. Altfel, le avea pe toate!”
F.: “N., o vara indepartata a iubitului meu, tocmai trecuse printr-o despartire. Noi urma sa plecam in vacanta si am invitat-o si pe ea ca sa-i ridicam moralul. Intr-o noapte, m-am trezit din cauza caniculei, iar el nu era langa mine. L-am cautat pe balcon. Nici urma. In cele din urma, am iesit in gradina. M. era gol intr-un hamac, dar nu singur, ci impreuna cu verisoara lui. Nici macar n-a parut prea rusinat, mi-a zis ca asa stau lucrurile si ca orice as decide, el va accepta hotararea mea. Se pare ca lui nu-i era atat de cald. Am plecat a doua zi dimineata.”

G.: “M. se purta foarte frumos cu mine. Dupa trei luni de relatie, m-a invitat la parintii lui ca sa ma cunoasca. Cu 24 de ore dupa minunata declaratie, m-a sunat sa-mi spuna – hodoronc-tronc – ca totul s-a terminat. N-am apucat sa zic nimic ca mi-a inchis. Am simtit ca se crapa pamantul sub mine. Am incercat sa-l sun, dar nu-mi raspundea. Cand sunam de pe alt numar, raspundea, dar dupa ce-mi auzea vocea, inchidea. Dupa sase luni de la incident, mi-a trimis o scrisoare in care imi spunea cat de rau ii pare, dar ca il apucase teama. Intre timp, aflasem insa ca se intorsese la fosta lui prietena. “

L.: A. plecase in strainatate si urma ca eu sa-l insotesc pe perioada vacantei de iarna. Intr-o seara am iesit cu mai multi prieteni si unul dintre amicii lui mi-a facut avansuri toata seara. L-am respins si i-am spus ca A. ar fi dezamagit daca ar afla de modul in care se poarta cu mine. Spre marea mea surpriza, amicul mi-a zis ca tocmai A. ii daduse “acordul” pentru ca noi ne despartiseram. Am ramas cu gura cascata! Am facut o mica “ancheta” si am aflat ca A. anuntase pe toata lumea ca ma parasise. Mai putin pe mine!”

A.: “B. si cu mine eram de patru luni impreuna. Era genul de relatie pasionala, foarte intensa. Pusese si o poza cu noi doi pe profilul lui de facebook. Intr-un weekend el a plecat din oras la o nunta a unei rude. Nu m-a sunat timp de doua zile, dar nu m-am ingrijorat prea mult caci i se intampla deseori sa uite sa-si incarce mobilul. Dar luni am constatat ca nu mai aparea in lista mea de “friends”. Mai tarziu, o prietena m-a anuntat ca-si schimbase si statusul din “in a relationship” in “single”. Au trecut trei zile pana cand a indraznit sa-mi trimita un mail in care sa ma anunte ca nu era pregatit pentru o relatie!”

Aici se incheie suita marturisirilor noastre. Injurati-i pana nu mai puteti, trageti aer in piept, faceti-va o cafea, aprindeti o tigara si acum sa incercam sa rationam. Daca mai putem.

Zice-se, in psihologia extrem de complicata si de perversa a relatiilor amoroase, ca barbatii urasc infruntarile. De fapt, nu e tocmai corect. Urasc infruntarile cand nu stiu sigur daca vor avea ultimul cuvant. Le e teama ca, daca ne-ar spune fatis “nu te mai iubesc, imi pare rau, nu mai sunt fericit cu tine”, cumva ar parea culpabili. Ne percep ca fiind o suita de jurati, iar ei sunt cei din boxa acuzatilor. Vor putea ei sa-si demonstreze nevinovatia mai ales vinovati stiindu-se?

Cum nu sunt deloc siguri de verdict, prefera sa “evadeze”, sa nu se mai prezinte la proces. E cel mai confortabil lucru pentru ei.

Sigur ca nu exista despartire placuta. Finalurile sunt, prin definitie, amare ca pelinul. Udate de lacrimi, scaldate in reprosuri. Ii invidiez pe cei care au parte de separari “civilizate”, dar ma tem ca sunt raritati. Suferinta provocata celuilalt e o priveliste deloc frumoasa, s-o recunoastem. Am fost pe ambele maluri ale raului si stiu despre ce vorbesc. E rau si aici, si dincolo. Vrand-nevrand, te simti vinovat. E o pilula amara pe care nu te intreaba nimeni daca vrei s-o iei. Ti-e varata cu forta pe gat.

Barbatii lasi – si oho-hoo, sunt o multime, nu ne plangem – rup barajul, darama zidurile, insa fac toate astea de la distanta, dintr-un balon, de pe un vapor, de pe o racheta, si nu mai stau prin preajma sa “admire” privelistea, sa infrunte inundatia si puhoaiele. Nu intind nicio mana sinistratilor, noroiul nu ajunge la ei, nici malul caci s-au pus la adapost.

Ceea ce m-a surprins insa la confesiunile fetelor a fost faptul ca, in majoritatea cazurilor, parea liniste si pace. La orizont nu se aduna niciun nor seara, iar furtuna se declansa dimineata la dimensiuni tropicale. Oare chiar asa, nu mirosim nimic? Ce face intuitia noastra atunci? E paralizata, bolanda, zace intr-un pat de spital, sub un glob de sticla impenetrabil? Are o armura anti-orice?