Stiti care este cel mai trist lucru atunci cand te „maturizezi”? Faptul ca nu iti mai doresti lucruri imposibile. Si, din oboseala si apatie, ajungi sa renunti si la cateva dintre cele posibile. Caci, desi acestea sunt realizabile, ne lipseste ceva, puterea, dorinta, spre a mai intinde mana si apuca.
Cand cresti, nu mai vrei ca apusurile sa fie in nuante de magenta, de orange aprins si innebunitor, nici rasariturile sa-ti incendieze privirea. Te multumesti si cu tonuri mai pastelate, cu rozuri si bleu-uri pale, care nu ranesc ochiul si nici nu innebunesc mintea. Si porti mai mereu ochelari de soare, oricum, preventiv.
Cand cresti, nu te mai prinde dimineata facand dragoste, ci te macina grijile despre cearcane si rate, copii si parinti. Nici certurile nu mai sunt atat de violente, nimeni nu mai tranteste usile la perete, nimeni nu-si mai face valiza in miez in noapte si nu mai rosteste cuvinte radicale.
Cand cresti, nu mai spui un „te urasc” dupa un „te iubesc”. Ti-e teama. Si, in general, te feresti de amandoua. Cuvintele mari, ca si sentimentele mari, incep sa-ti inspire frica si fugi de ele. Capeti responsabilitatea angajamentelor, iar relatiile iau forma unor contracte pe care incerci sa le negociezi cat mai facil. Cat mai comod. Calitatea de a fi comod si convenabil este una extrem de pretuita. Inainte, faceai lucruri pe care nu ti le permiteai. Acum iti calculezi bugetul in fiecare zi. Esti contabila propriei tale vieti, iar asta te face o partenera de nadejde. Nu o iubita, nu o sotie. Ci o partenera. Care functioneaza in cadrul unui parteneriat sentimental, cum altfel. Corporatia amorului.
Cand cresti, nu mai pui bombe in edificiile pe care tu insati le-ai construit. Ti-e teama sa-ti mai arunci lumea in aer. Lucru care ti-era atat de firesc si de normal in urma cu ceva timp. Cand erai inca proaspata in lume, incendiai totul in urma ta. Cand ieseai dintr-o poveste, se lasa un pustiu in urma. Tonul era radical, vocea hotarata si viata era o tragedie, in tonuri aprinse, care ardeau toata carnea de pe tine.
A doua zi, te construiai la loc. Mai complexa decat erai inainte, mai sofisticata, iti adaugai in fiecare an un nou artificiu, o noua floare, un arabesc nemaivazut. Acum doar te mentii. Incerci sa te mentii. Asta e cuvantul odata ce pasesti pe o carare lina. Caci acum nu mai urcam munti si nu ne mai traim noptile prin vai. Acum ne-am mutat la ses si doar in weekenduri ne permitem cate un mic deal, un delusor, caci, se stie, excesele dauneaza grav sanatatii si nu ne mai permitem sa ne agatam dresurile prin maracini. A doua zi, trebuie sa ne prezentam impecabil la locul de munca si sa obtinem meschine victorii pe care le trecem in cv-uri si despre care le relatam parintilor in timpul vizitelor regulamentare de Craciun si Paste, dar si lumii intregi pe contul de facebook.
Va vorbesc azi de femei care o mai iau razna. Acesta este cuvantul. O iau razna si indraznesc sa tranteasca usi si sa iasa pe strada, in noaptea necunoscuta dinainte-le, la varste care nu mai sunt adolescentine. Cam cum o face Penelope Cruz in “Vicky. Cristina. Barcelonaâ€. Femei care simt dincolo de limita admisa, dincolo de nivelul acceptabil. Femei care nu sunt mame, dar iubesc cu o intensitatea leonesca. Unii ar vedea ridicolul si ar pretinde ca nebunia e apanajul copilei, nu si al femeii mature. Ca femeii ii sta bine asezata, statica, stand pe un scaun, nu umbland pe coclauri, inconjurata de fiare si tentatii.
Nu va vine niciodata dor de radicalitatea si nebunia acelor zile? De furtuna in care se transforma orice eveniment, de furia diminetelor, de incrancenarea noptilor? De oboseala care se vindeca la un anumit sms, de cearcanele care treceau cu o cafea de la tonomatul de cafea? De plecatul la mare fara lotiune de soare si de zilele petrecute in dulce inconstienta? De iubirile care se nasteau asa, fara analize, fara masuratori si fara cantariri?
De ce ne cuprinde teama tocmai dupa ce am capatat exercitiul supravietuirii? Sa credem noi ca beneficiem un numar limitat de salvari, un numar limitat de iesiri si ca acesta ne-a expirat, s-a epuizat dupa un timp? De ce nu ne ramane trairea intensa, sangele navalnic si imbratisarea lipsita de oxigen? De ce ne imblanzim, de ce ne rotunjim, de ce ne inmuiem, de ce amortim?
Va rog frumos, cand le mai vedeti, pe strazi, prin cluburi, nu le invinovatiti, nici nu le aratati cu degetul. Sunt eroinele noastre si nu trebuie puse la zid. Sunt cele neobosite, soldatii care nu parasesc campul de batalie, fiintele care pun cirese in pomii ninsi, fetele care fac sa cante privighetorile in ianuarie.
