De ce nu va plac filmele romanesti?

Tocmai a avut loc decernarea premiilor Festivalului de film de la Berlin. Si, da, doua filme romanesti se intorc acasa cu trofee. Este vorba de filmul de debut al lui Florin Serban, Eu cand vreau sa fluier, fluier, care a fost distins cu Ursul de Argint – Marele Premiu al Juriului si cu premiul Alfred Bauer pentru inovatie artistica, si de scurt-metrajul lui Adrian Sitaru – Colivia. Florin Serban.

M-am bucurat. Este minunat, fantastic, extraordinar atunci cand vezi artisti romani a caror valoare este recunoscuta si premiata in cadrul celor mai importante festivaluri ale lumii. Apoi, recunosc, a inceput sa ma invenineze o anumita amaraciune. Mi-am adus aminte de succesele precedente si de modul in care am stiut sa-i celebram acasa, pe “minunatii” nostri regizori si actori. De replici precum “M-am saturat de filmele astea romanesti”. “Filmele romanesti sunt plictisitoare!”, “Iar cu comunismul?”, (desi cel putin in cazul celor doua filme de mai sus, povestile nu au legatura cu trecutul pre-decembrist), “Strainii sunt nebuni sa premieze un astfel de film”. Si m-am intrebat inca o data de ce romanii nu merg la cinema ca sa vada filmele romanilor. Filme usurele, de obicei americane, aduna mult mai multi spectatori decat cele autohtone si premiate – atentie – in cadrul competitiilor internationale.

Imi dau seama ca cinematograful este din ce in ce mai restrans – in ceea ce priveste cifrele de audienta – la dimensiunea lui de divertisment. Oamenii se duc la cinema sa se distreze, nu sa se gandeasca, mi s-a spus in repetate randuri. Si sunt de acord cu faptul ca divertismentul este necesar. Nu insa si suficient. In plus, diferitele categorii de public se destind la filme diferite, asta e clar.
Totusi, de ce nu se duc romanii la filme romanesti? Nu toate sunt “sumbre”. Nu toate au darul de a deprima un telespectator si asa mult prea impovarat din punct de vedere social.

Cinematografia romaneasca aduna trofee. Fotbalul, nu prea. Cinema-ul nu are spectatori, fotbalul ramane “sportul-rege” la noi. Atunci cand ne este contestata valoarea, le “dam in cap” preopinentilor cu trofeele noastre. Asta da, o facem destul de des. Din pacate, nu facem efortul de a cumpara un bilet la filmele autohtone, care sunt invinse fara drept de apel in box-office de filme obscure, dar purtand insemnul Made in the USA.

De ce nu le plac romanilor filmele romanesti? Sa fie oare o prapastie intre regizori si public? Sa vorbeasca cele doua categorii o limba diferita? Veti spune poate ca cei care creeaza filmele la noi se adreseaza unei paturi restranse, de connaisseuri. Si ca avem de-a face cu o mica industrie elitista, care a pierdut contactul real cu masele. De acord, la noi nu prea exista cinema comercial, insa multe dintre peliculele asa-zis de arta, in alte tari, au sansa de a deveni si mari succese la capitolul incasari. Mai ales dupa ce reporteaza un premiu important, cum ar fi un “palme d’or”, un “urs” sau un “leu”. Cu toate acestea, la noi nu functioneaza nici criteriul girului dat de un juriu international, nu intr-atat incat sa mane oamenii in sali.

Ciudat este ca un regizor precum Sergiu Nicolaescu, desi nu inoveaza cu nimic si doar continua sa marseze pe aceleasi idei sigure si verificate (la noi, expirate de mult prin alte parti), aduce publicul la cinema. Comparat cu orice film american politist, “Supravietuitorul” sau moare in agonie. Nu insa si pentru spectatorul roman care ramane de un conservatorism cel putin ciudat.

Stiu ca nu avem cultura, cultura in general si cultura cinematografica, in particular. Dar se pare ca nu avem nici macar acea notiune de “ai nostri”, de apartenenta la un spatiu si la valorile lui.

Cand “4 luni, 3 saptamani si 2 zile” a luat Palme d’Or la Cannes, am vazut reactii cel putin ciudate. Oameni care se indoiau de competenta juriului sau spuneau ca a fost o “decizie politica”. Oameni care il acuzau pe Cristian Mungiu ca promoveaza o imagine distorsionata a Romaniei in filmele lui. Pe el si pe ceilalti regizori romani din generatia sa. Au fost extrem de vehementi si in legatura cu “Moartea domnului Lazarescu”, infierat pentru ca arata o realitate sumbra.

Recunosc, ma intristeaza situatia filmelor iubite de straini si ignorate sau blamate de noi. Ma intristeaza atat de mult incat as vrea – in mod utopic si poate chiar deloc constructiv – sa vad ca se intampla la noi ceva similar renasterii italiene de dupa razboi, cand toti italienii cumparau Fiat, nu neaparat pentru ca ar fi fost cea mai buna masina din lume, ci pentru simplul motiv ca era o productie autohtona. De ce nu “tinem” cu ai nostri? De ce nu promovam ceea ce ne promoveaza, ci ceea ce ne ingroapa? Singurele clipe de normalitate – in acest sens – pe care le-am trait au fost in cadrul Festivalului de Film Transilvania cand m-am bucurat sa vad ca biletele la “Politist, adjectiv” erau epuizate inca de cand am ajuns acolo. Lucrul acesta se mai intamplase doar in cazul unui singur film programat in timpul editiei din 2009: “Antichrist”-ul lui Lars Von Trier.

In final, as vrea sa va adresez o simpla intrebare: care este ultimul film romanesc pe care l-ati vazut si care este ultimul film romanesc care v-a placut? Ah, ma lacomesc si mai risc inca una: veti merge sa vedeti Eu cand vreau sa fluier, fluier?