Cum spuneam data trecuta, mi-e cateodata frica de ce-o sa insemne moda la oameni peste cateva decenii. Iar una din spaimele mele tine posibila ruptura intre individ si familie.
Trendurile importante, asa cum am spus, vin dinspre lucruri care au fost, candva, interzise. In principiu, numai ce a fost vreodata greu accesibil creeaza dorinte in mintea umana. Marketingul stie cel mai bine asta: ca sa iti doresti un produs, el trebuie sa fie mai intai extrem de scump, sa nu ti-l poti permite. Abia apoi preturile scad, sub un pretext sau altul, iar dorinta inca vie din tine se intalneste, la un moment dat, cu posibilitatea de a detine acel produs. Valorile umane par a se supune acelorasi reguli.
Burlacia, viata pe cont propriu, absenta cuplului, divortul – astea erau acum o suta de ani semne de rebeliune, de sociopatie, de inadaptare. Mai intai au fost interzise, apoi au devenit tolerate, apoi au ajuns la moda. Cum spunea un banc, mi-e teama ca va veni ziua in care vor fi obligatorii.
Pentru oricare din noi, lumea se imparte in doua: pe de o parte, e microcosmosul nostru social, un grup restrans de oameni pe care ii cunoastem bine si care ne cunosc bine, cu care avem relatii personale si intime. Ii recunoastem usor, sunt oamenii la ale caror inmormantari vom plange.
De cealalta, macrocosmosul, lumea larga, oamenii cu existente statistice, de care ne pasa cand ii trat?m en-gros, dar care nu ne intereseaza luati la bucata.
Cele doua lumi nu sunt niciodata egale in ochii nostri si, in cele mai multe cazuri, sunt tratate diferit, pe alocuri opus. In lumea noastra mica, functionam dupa cum ne dicteaza sufletul, ne adaptam, facem compromisuri. In lumea cea mare, aplicam reguli si principii si ne supunem lor. Cei mai multi dintre noi se vor simti mai bine in microunivers; asta nu inseamna ca nu exista destui pentru care macrouniversul este mai important – acestia din urma pun principiile inaintea oamenilor, dintre ei se aleg eroii si antieroii omenirii. In esenta insa, avem nevoie de ambele lumi: cand suntem dezamagiti de microcosmos, cand ne supara sau ne limiteaza mediul intim, ne putem refugia in macrocosmos, ne putem „lua lumea in cap”. Si invers: cand ne tradeaza „lumea rea”, gasim consolare in mijlocul „celor dragi”.
Orisicum, ce vreau eu sa spun e ca micro-universul nostru era, pana nu demult, alcatuit din familie – plus cativa prieteni. Lucrurile s-au schimbat insa si se schimba in continuare, dinspre orasele mari spre cele mici: noul microunivers se incropeste acum la scoala, la facultate, la locul de munca – acolo unde ne petrecem cel mai mult timp. Relatiile de sange sunt tot mai des inlocuite de alegeri personale. Asta ar putea fi bine, veti spune, dar exista un dar. Si anume ca astfel microcosmosul nostru nu se mai intemeiaza pe sentimente, pe afectiuni, pe slabiciuni, ci incepe sa se supuna regulilor si principiilor generale ale societatii. Cand gresim, suntem judecati. Cand ni se greseste, judecam. Pierdem nu doar dreptul omenesc de a gresi, de a fi slabi, dar si intimitatea, increderea, dragostea neconditionata.
Avem in jur prieteni care stiu exact cand bem, cand mancam, cand facem dragoste, cu cine si de ce. Si totusi, cand ne este greu, nu avem pe umarul cui plange.
Dizolvandu-ne microcosmosul, scutul nostru de protectie impotriva lumii dispare. Suntem obligati sa jucam dupa regulile societatii. Daca avem succes, daca suntem castigatorii partidei, atunci e bine, n-o sa ducem lipsa lumii noastre mici si disparute. Dar daca esuam – si sansele sunt mai mari s-o facem – atunci am incurcat-o, nu mai avem unde ne ascunde.
Acest trend al fugii de familie se manifesta puternic in metropole, dar nu mai e mult pana cand el va se va propaga in toate colturile ei. Ca orice moda, desigur, ea va urma o linie sinusoidala si, intr-o buna zi, va fi din nou cool sa fii un „om de casa”. Insa nimeni nu poate spune acum daca aceasta repolarizare va avea loc peste un an, un deceniu sau un secol. De-aia, asa cum ziceam, mi-e teama ca pe vremea cand fiu-meu va fi la varsta imperecherii, durata de viata a unei asemenea „perechi” nu va fi mai mare de o luna sau doua.
Pe continentul nord-american, dar si in capitalele europene, problema fricii de implicare, „fear of commitment” – cum ii zic ei, este in mare voga. Cuplurile dispar inainte de aparitia problemelor, se despart preventiv. Psihologii au gasit explicatia: cica vine de la neincredere, de la suferintele anterioare in dragoste. E logic ce spun ei, daca ne gandim ca viata amoroasa a unui om incepe astazi pe la 13-14 ani si ca prima suferinta in dragoste apare adesea chiar inaintea sexului. Pana la 23-24 ani, tanarul n-apuca sa invete bine ce e viata asta si cu ce se mananca ea, dar are timp sa se convinga ca dragostea e o mare pacoste, aducatoare de dezamagiri pe banda rulanta. O explicatie logica, dar destul de superficiala.
Eu as inclina sa cred ca o cauza mai profunda e cultura noastra individualista. Suntem atat de coplesiti de importanta propriei noastre persoane, de infinitul sanselor pe care le-am putea avea, de magnitudinea propriilor vise, incat devenim egoisti inainte de a ne da seama. Ajungem foarte repede sa ne justificam aprioric, sa spunem „asa sunt eu, cui nu-i convine sa ma lase in pace”. N-ajungem niciodata fericiti, dar ne consolam cu gandul ca „macar am incercat” – subintelegand deci, fara niciun motiv, ca orice incercare a fost incercarea potrivita. Nu mai negociem cu lumea. Ne conservam personalitatea asa cum am fotografiat-o intr-o perioada de entuziasm si energie, candva in tinerete, si nu ne mai acordam sansa de a deveni mai buni, pentru ca ne este teama ca am putea deveni mai rai. De altfel, nici nu prea mai stim care-i diferenta intre noi cei buni si noi cei rai. Ramanem, deci, asa cum ni s-a spus ca ar fi cel mai bine. Adica singuri. Nu mai avem nevoie de nimeni ca sa ne iubeasca si sa ne dezamageasca. Ne iubim si ne dezamagim pe cont propriu.
