Suratelor, greu si spinos mai este drumul spre iertare! Va spuneam saptamana trecuta, cu mana tremuranda, bucati de metal ce-mi strapungeau urechea si in prag de inanitie, cum trec printr-o faza de rascumparare, cum dintr-un eretic si un blasfemiator, cum dintr-unul ce scuipa (cu vorbe desigur) pe miracolul feminitatii, am de gand sa ma transform intr-o fiinta care intelege si care, mai mult de atat, va adora. Desi suferinta era cumplita, m-am chinuit sa-mi pastrez verticalitatea (morala, desigur, nu erectila) si sa continuu. In delirul meu, visam crampeie dintr-un taram de basm, unde in sfarsit voi vedea si eu clar si limpede, iar privirea nu-mi va mai fi viciata de cataracta misoginismului si de miopia intolerantei, cat de bune si de frumoase sunteti voi. Imi imaginam, de pilda, ca nu va voi mai vedea ca pe niste lipitori profitoare, niste fiinte canine gata sa sfasie mana care le-a hranit, ci ca pe niste zane cu aripioare. Aripioare din alea care cresc pe umeri, nu pe solduri, cum distorsionat le observam si pipaiam pana acum.
Asadar eram hotarat sa strang din dinti, sa-mi pierd o ureche si orice altceva, numai sa izbandesc. Mi se promiteau taramuri de vis, cu prezente silfidice si eterice, ma si gandeam cum voi zburda spinten si epurat de toate printre ele.
Maestrele insa m-au pus repede in banca mea, cea a umilintei. Asa mi-am dat seama ca mai aveam mult pana la izbavire. Pacatuisem grav. Centrii chi-ului o luasera razna prin apartamentul meu, stricasem echilibrul energetic. Ritualul trebuia luat de la capat, pietricelele frecate bine cu niste saliva de soarece si cu niste oua de gandac de stepa pentru ca toate gandurile mele, care pluteau indecise prin casa, sa fie izgonite si sa ma lase ca o carcasa goala, ca un vid absolut in care respectul pentru stirpea feminina sa prinda radacini si sa rodeasca in voie fructe supradimensionate, ca plantele modificate genetic.
Umil, intelegand doar oarecum proportiile dezastrului pe care-l provocam, mi-am reluat pozitia de meditatie. Stratul de orez verde a fost improspatat (livrare speciala din China, fiind bine cunoscut faptul ca gingasii cocori chinezi imprastie asupra orezului niste substante benefice iluminarii si daunatoare digestiei, dar ce mai conteaza tractul digestiv cand ai revelatie dupa revelatie?), degetul a fost introdus din nou in gingasul castronas de bambus, iar cuiul a mai fost trecut incat o data prin lobul urechii. De data asta, prietena mea a hotarat ca ea si-a facut partea de meditatie (va amintiti de patrunjelul si ghimbirul de saptamana trecuta, intre timp se ofilisera oricum) si, dupa ce s-a batut aprig cu alte fiinte superioare pentru o fusta „de la promotii” care semana cu o batista, a plecat la un spa ca sa se relaxeze dupa batalie.
Iata-ma singur. Singur ca un caine care se scalda in secretiile remuscarilor. Prietena mi-a lasat niste frunze de varza intr-un bol ca sa capat „agilitatea iepurelui” si nu, nu se referea la viteza de copulatie, ci la rapiditatea in miscari. Bolul este plasat strategic, in coltul din baie opus WC-ului, iar invidiosii pe chi-ul meu ar zica ca o vorba veche romaneasca spune, in limbaj adaptat, desigur „sa nu defechezi unde te hranesti”. Da, dar eu am invatat de la maestrele mele ca folclorul romanesc e misogin si desuet, oricum. Ca Manole n-a fost in stare de nimic pana cand n-a sacrificat-o pe Ana si ca era mult prea egocentric si egoist, bineinteles. Iar ciobanul din „Miorita” a fost doar un papa-lapte care, desi avea toate resursele de partea lui, nu a stiut sa se foloseasca de ele si a stat ca tampitul o noapte intreaga sa vorbeasca cu o oaie. Eu acum vorbesc cu un nucleu energetic, agatat precar intr-o chakra, dar nu conteaza, astea sunt niste animale urbane si moderne.
Capul imi devine din ce in ce mai greu si imi dau seama ca cele aproximativ 70 de kg ale mele sunt dificil de sustinut in aer, mai ales cand ai scobitori infipte in talpi. Mi-e greu sa ajung la varza si ma gandesc ca si daca, cine stie cum, chi-ul va uita sa ma hraneasca, tot voi supravietui. Macar la nivel astral.
Gongul bate ora 21 in sufragerie. Eu ma aflu in continuare in baie, in pozitia pe care o exersez de 7 ore incoace. Ispasirea e aproape si m-am umplut de intelegere. Acum stiu ca femeia, yin-ul, trebuie iubit si apreciat asa cum e, ca toate formeaza un intreg, ca nimic nu e inutil, nici chiar bocetul din prima noapte, nici dietele „draconice”, ca asa cum tantarul contribuie la echilibrul cosmosului, la fel si rimelul este esential pentru fericirea omenirii si ce bine ca l-a inventat cine l-a inventat.
Cu un carlig special arunc trei boabe de fasole in spate ca sa extermin total si pentru totdeauna orice urma de idei misogine care s-ar fi putut ascunde pe undeva prin hol, poate printre niste umbrele si niste perechi scalciate de pantofi. Cu o penseta imi insir niste felii de castravete la subrat ca sa fiu sigur ca vegetalele au absorbit tot ce era rau si corupt la mine. Cu gandul la varza inca neconsumata din bol, imi astept prietena sa vina de la spa.
Iat-o! O coada metaforica imi falfaie prin minte, gudurandu-ma la gandul unei binemeritate recompense! Cine stie, poate-mi toarna peste varza si niste picaturi de untdelemn ca sa fluidizam putin traficul.
Se duce spre sufragerie. Nu pot striga caci am in gura un manunchi de vreascuri uscate pentru purificare. Ma astept sa intre cu bolul din minut in minut. Mai arunc un bob de fasole, mai vorbesc putin cu apa.
Trece o jumatate de ora. Aud televizorul deschizandu-se si o limba de provenienta latina se aude rasunand in tot apartamentul. Normal. Uitasem de deschiderea spre multiculturalitate, cainele de mine!
