Din multe puncte de vedere, Romania s-a comportat, de-a lungul istoriei, ca o tara neiesita din casa. Si, o data la jumatate de secol, scotand nasul in lume, a vazut ceva nou. Un deodorant, de exemplu. Pe care l-a aplicat repede si lacom la subrat, fara sa stie ca trebuie sa te mai si speli inainte.
Unul dintre motivele pentru care expresia cu care Titu Maiorescu definea directia culturala a Principatelor, forma fara fond, a devenit un asa cliseu este, fara indoiala, adevarul pe care il contine. O expresie folosita pana la vlaguire in a defini aproape tot ce e romanesc, desi lucrurile nu stau intotdeauna si intocmai asa. Caci „forma fara fond” presupune existenta unei imitatii reusite, chiar daca lipsita de consistenta. Presupune existenta formei. De multe ori, ce ne-ar defini pe noi mai bine ar fi expresia „fara forma, fara fond”. Caci in Madame Tussauds-ul romanesc papusile de ciori sunt un fel de sperietori de ciori, iar asemanarea cu realul se rezuma, indeobste, la palarie.
Ma gandeam, discutand mai zilele trecute cu cativa prieteni, ca una dintre institutiile cel mai grav atacate de istoria saltareata a romanilor este familia. Familia, cu toate subintelesurile ei: ce inseamna barbatul, ce inseamna femeia, ce inseamna sexul, ce inseamna procrearea si contraceptia, ce inseamna copiii, ce inseamna parintii, ce inseamna bunastarea, ce inseamna educatia.
Despre multe dintre aceste lucruri am mai scris, intr-o cheie sau alta. Disfunctiile sunt evidente uneori, alteori mascate, cateodata neclare si controversate. Singura noutate, pentru mine, este posibilitatea de a le interconecta si de a le explica printr-o singura teorie, care tine de familie.
Celula de baza a societatii, cum era ea definita in scoala comunista si ceva vreme dupa aceea.
O cana de ceai e facuta sa reziste temperaturii apei fierte. Dar, ne invata maestrii ceaiului, ea trebuie incalzita inainte. Daca torni in ea ceaiul fierbinte imediat dupa ce ai scos-o din bufet, s-ar putea sa plesneasca. Iar daca, in loc s-o tina in bufet, istoria a ascuns-o in frigiderele razboiului rece vreme de jumatate de secol, cana noastra de ceai nu va avea nicio sansa sa reziste.
In Europa si America, dupa anii ’30, au urmat anii ’40. Si, dupa ei, anii ’50,’’60, ’70, ’80. La noi, dupa anii ’30, au urmat direct anii ’90.
Nu intamplator, cand eram adolescent, ma simteam cel mai legat cultural de perioada interbelica. Familia mea functionase dupa reguli interbelice – asta in partea ei modernizata, pentru ca, pe alocuri, mediul meu nu diferea de cel al lui Ion Creanga sau al lui Tom Sawyer. Si-apoi, in decurs de numai cativa ani, totul a trebuit adus la zi. Lumea s-a conformat, din dorinta de progres. Insa progresul si-a fisurat propriul recipient si s-a scurs prin el. Nimeni n-a inteles nimic. Nici nu cred ca era posibil.
V-am spus, candva, despre lipsa de echilibru in problema copiilor. Ganditi-va ca in decurs de numai doi-trei ani, Romania a trecut de la inmultirea fortata, de la copiii facuti la norma, de la „ceausei”, la o tara care a asimilat pe nerasuflate frustrarile demografice ale Americii anilor ’80, tara gravidelor de 16 ani. Pana la sfarsitul anilor ’90, s-a trecut dintr-o extrema in cealalta, de la sporul demografic extrem de ridicat, la unul negativ. De la o generatie dominata de copii nedoriti (cum e a mea), s-a ajuns la una a copiilor elaborati, decisi aproape matematic.
Odata cu asta, au venit si fracturile in educatie. Metodele nu s-au putut adapta rapid noilor modele educationale. In Europa anilor ’50, inca nu era anormal sa-ti bati copiii. Au urmat, generatie dupa generatie, imblanziri ale tacticilor „educative”. Asprimea in educatie a scazut treptat, permitand, in buna masura, aparitia unoi noi forme de autoritate, care s-o inlocuiasca. La noi, s-a trecut direct de la una la alta. Crescuti sub principiul „bataia e rupta din Rai”, parintii de azi trebuie sa inlocuiasca totul, trecand dintr-o extrema in alta. In locul copiilor traumatizati cu violenta, vin acum copii traumatizati cu alint, iar a nu-ti lovi copilul a devenit un scop educational in sine, o scuza rezonabila pentru orice esec: „nu-mi place deloc ce face, dar macar stiu ca nu l-am batut” – pare sa fie atitudinea tot mai frecventa a parintilor de azi. Si nu cred ca asta era ideea.
Si in educatia scolara avem aceleasi prapastii, fiindca aceiasi profesori care, mai ieri, isi bazau pedagogia pe memorare si teme acasa, trebuie acum sa obtina rezultate cu metode in care nici ei nu cred, daramite sa le mai stii aplica, precum creativitatea sau activitatile extra-curriculare.
Chiar in sex, situatia se repeta. Familia occidentala de asta contine doze de libertinaj si de rigoare reglementate in timp. Dupa mariajele rigide ale jumatatii de secol XX, europenii si americanii au testat extrema opusa, cea a sexului la liber, la sfarsitul anilor ’70. Apoi, descoperind ca prea mult sex afecteaza negativ sentimentele, au facut unul sau doi pasi inapoi, pana la o anume forma de echilibru intre dorinta de a experimenta si nevoia de a ramane fideli. La noi, s-a trecut direct la acest echilibru, ceea ce, la prima vedere, ar putea sa para bine. Insa e ca si cum ai avea o sentinta fara proces, ca un salariu lipsit de negociere: ea nu va multumi pe toata lumea, chiar daca e corecta. Pentru ca nu toata lumea o va intelege.
Si, la final, nu ma pot abtine: egalitatea intre femei si barbati. Asa cum am spus, extrem de prost inteleasa. Pentru ca, ma repet, ea nu exista. Aici, trebuie sa recunosc, romancele nu au sarit peste etape, pentru ca nici nu cred ca era posibil. Ci au luat de bun feminismul extrem al anilor ’80, al carui esec Europa l-a consemnat deja, incercand sa reconcilieze doua tabere care au nevoie de complementaritate, nu de similitudine.
Bucuria familiei romanesti in fata occidentalizarii a fost extrem de mare. Mi-o aduc bine aminte, la doua decenii dupa. As compara-o cu vestea unui castig enorm la loto. Numai ca, dupa cate s-a dovedit mai apoi, toti banii incasati erau falsi.
Priviti in jurul vostru. Sau spuneti-mi din amintiri: cand ati vazut ultima data un cuplu mergand la restaurant cu parintii? De placere, precizez. Cand ati facut voi ultima data asta? De cate ori ati pus pe facebook poze cu parinti? Sau, daca le-ati pus, nu cumva ati simtit o anumita jena: ce-or crede prietenii mei despre asta? In ce masura percepeti „sanul familiei” ca pe un lucru care, chiar daca va produce liniste si placere, trebuie ascuns de ochii lumii?
