Uitindu-ne putin prin propriile noastre vieti si bagindu-ne nasul un pic si prin ale celor din jur, observam ca viata asta de cuplu, in extrema ei complexitate, cunoaste mai multe etape, putine fiind persoanele care se abat de la acest tipar standard.
O prima etapa ar fi aceea din primul an de dupa „combinare”. O zona deosebita, in care partenerii isi concentreaza atentia pe un singur lucru: sa daruiasca. Niciunul nu stie cum sa faca sa se arate mai filantrop, mai dispus sa se sacrifice pentru celalalt, sa renunte la orice in numele dragostei netarmuite. Ca orice minune, aceasta etapa cu adevarat deosebita a vietii in doi este trecatoare si dureaza undeva intre o saptamana si 365 de zile in functie de femeie si cat este dispusa aceasta sa lase de la sine (de obicei nu prea mult). Faptul ca este singura perioada in care barbatul este cu adevarat fericit o aduce repede in postura de a se intreba cu ce greseste si daca nu cumva ofera prea mult si cere prea putin.
Acesta este preambulul pentru cea de-a doua etapa, aceea a cererilor. Aceasta dureaza intre unu si trei ani si reprezinta proba de foc pentru toate cuplurile. De regula femeia, satula sa tot ofere, sa faca sacrificii, sa renunte partial la libertatea deplina ajunge la concluzia ca prea e el fericit in comparatie cu ea. Aceasta concluzie, bazata pe interpretarea subiectiva a unor date eronate, prin prisma faptului ca femeile stapanesc extrem de bine arta autocompatimirii, duce in final la ideea ca barbatul este un magar si trebuie tratat ca atare, intrindu-se astfel in a treia perioada a vietii de cuplu, mancatul zilelor celuilalt.
Aceasta ultima faza, un soi de metastaza in viata de cuplu, este cea mai lunga, mai chinuitoare si, din pacate, este inevitabila. La inceput o gasesti cand vii de la serviciu ascultind muzica slow si plingind cu sughituri in perna; deja stii ca nu vei dormi in noaptea respectiva pentru ca nu este de conceput ca ea sa se smiorcaie si tu sa dormi; nu ca ar fi lipsa de tact din partea ta, pentru ca deja esti in stadiul de „Nu ma intereseaza – mie mi-e somn”, ci pentru ca, desi s-a autoexilat in dormitor, are grija sa mai treaca si prin sufragerie trintind usa, sughitind de plans si aruncindu-ti priviri ucigatoare.
Dupa ceva timp, incepe sa se sature de plans singura prin alte colturi ale casei, isi suna prietenele si hotarasc impreuna ca „asa nu se mai poate” si ca este cazul sa faca ceva.
Ea incepe sa se simta din ce in ce mai bine, fericita ca parca i s-a luat un val de pe fata si poate, in sfarsit, observa cu ce poama de barbat s-a procopsit, atitudinea fata de el fiind pe masura. El nu intelege, in conditiile in care nu s-a schimbat deloc, de ce a decazut atat in ochii ei.
Raspunsul este simplu. Cantitatea de fericire pe cap de cuplu este limitata (scuzati expresia „cap de cuplu”, nu-mi vine alta in minte). Ne place sau nu, fericirea noastra le face pe femei sa se simta nesigure, chinul nostru fiind singurul de natura a le multumi.
Si totusi, nu am putea fi intotdeauna ca la inceput?
