Mă consider o persoană cu un talent nemaipomenit de a pierde timpul. Să vă spun acum şi de ce.
Când încep să citesc CV-ul unei personalităţi marcante, indiferent de domeniu, prima întrebare pe care mi-o pun este: „Când a avut timp să realizeze toate acestea?†Chiar aÅŸa: când? Da, contează inteligenÅ£a, contează talentul, contează voinÅ£a ÅŸi ambiÅ£ia, precum ÅŸi nemaipomenita răbdare de a duce lucrurile la bun sfârÅŸit ÅŸi de a nu renunÅ£a atunci când există puÅ£ine premise de a reuÅŸi. Åži totuÅŸi, când ai timp să desfăşori atâtea activităţi, să faci atâtea lucruri pentru ca în final să poÅ£i umple pagini întregi de net cu rezultatele tale? Unde este secretul? Munca ar fi primul răspuns… sacrificiul al doilea… Åži totuÅŸi..
Îmi amintesc că, pe vremea studenţiei, la un curs de psihologie socială, am auzit o colegă întrebând: „Când are timp profesorul ăsta să scrie atâtea cărţi? Nu are viaţă personală?†Acelaşi lucru m-am întrebat şi eu atunci. Dar nu mi-am răspuns.
Pentru a putea răspunde măcar parţial la întrebare şi la problema care mă frământă, am decis să analizez o zi din viaţa mea şi să văd ce fac din ea.
Vineri, 7 august.
Mă trezesc la ora 07:30. ÃŽncă îmi este foarte somn, mai stau aproximativ cinci minute în pat, apoi fără prea multă vlagă merg la baie să dau cu apă rece pe faţă. Este cald… Apoi îmi scot mâncarea din frigider ÅŸi încep să mănânc… de data asta mai încet. De obicei mănânc foarte repede. Apoi fac un duÅŸ, mă uit puÅ£in pe fereastră să-mi fac o idee despre cum va fi vremea azi. Mă aÅŸez din nou în pat; mă simt obosită ÅŸi slăbită. Mă ridic, îmi aleg hainele ÅŸi mă îmbrac. Mai stau puÅ£in în pat pentru a mi se usca apa termală de pe faţă, ca apoi să mă machiez. După ce termin ÅŸi cu machiatul, aranjez unele lucruri prin cameră ÅŸi apoi plec. Totul durează O ORÄ‚.
Merg pe jos până la staÅ£ia de autobuz… Autobuzul trece destul de repede… de data aceasta. Mă întâlnesc cu fotograful, care mă orientează spre alt traseu către Praktiker – prima destinaÅ£ie pentru ÅŸedinÅ£a foto. Când ajungem acolo, a trecut deja aproape O ORÄ‚.
Şedinţa foto decurge destul de repede şi fără probleme. După ce ne-am îndeplinit scopul aici, ne orientăm spre Mr. Bricolage, cea de-a doua destinaţie. S-a dus mai bine de O ORĂ; este 11:00.
Cum nu avem prea mult de pozat în acest magazin, ieşim înainte de 12:00. Pe stradă mă despart de fotograf, care decide să facă o mică plimbare. Eu mă întorc la redacţie. Aştept autobuzul în staţie şi mă uit la ceas: a mai trecut O ORĂ.
Ajung la birou pe la 12:30, îmi las rapid geanta, merg să îmi iau o cafea pentru că ştiu că voi avea mult de lucru şi mult de înfruntat somnul. Apoi mai trec şi pe la secretariat şi când mă întorc constat că a mai trecut O ORĂ de la terminarea şedinţei foto.
Îmi deschid calculatorul, citesc mailurile, sunt dezamăgită că nu am primit produsele pentru secţiunea de shopping, încep să le scriu din nou celor de la firme, adică la cei mai mulţi dintre cei cărora le-am mai scris. Şi mai trece O ORĂ. Este 14:00. În acest moment îmi propun să scriu un articol; mai am încă multe de scris. Sunt în urmă cu redactatul. Dar, ghinionul meu, redactorul şef îmi aminteşte că n-am trimis reviste colaboratorilor. N-am de ales, le trimit şi mai trece O ORĂ.
Acum chiar sunt hotărâtă să scriu: vreau să predau un articol până la 17:00. Vreau… dar citesc alte mailuri în care constat că nu voi primi anumite produse. Cu alte cuvinte, trebuie să caut alte firme. Le caut. Deschid „Google†– cu o anume tristeÅ£e – ÅŸi încep să sun… Din nefericire, cam e de sunat. ÃŽntr-un final termin ÅŸi cu asta. Dar… alte mailuri. M-am mutat de pe gmail pe outlook. Oamenii nu trimit ce trebuie: alte poze decât cele solicitate, produse fără preÅ£ etc. Trebuie să le spun din nou ce vreau. Åži mai trece O ORÄ‚.
Mă uit cu tristeÅ£e la ceas: este 16:00; mă uit ÅŸi pe fereastră. Se pare că o să plouă. ÃŽmi spun că nu mai e timp până la sfârÅŸitul programului să fac articolul ÅŸi încep documentarea pentru alt material… până la 17:00. Åži la 17:00 plec acasă: doar e sfârÅŸit de program ÅŸi nici nu vreau să mă „prindă†furtuna. Scriu acasă. Mă ÅŸtiu conÅŸtiincioasă.
În drum spre casă mă opresc la un supermarket să fac nişte cumpărături, iar când ajung acasă mi se face foame. După ce mănânc, constat că a mai trecut O ORĂ.
Nu mă simt bine pentru că e cald în cameră, nu e aer şi, în plus, vreau să fac duş înainte de a începe să scriu. Fac şi duş, fac şi un ceai, fac şi patul. Mă instalez pentru scris când deja a mai trecut O ORĂ.
Dar… îmi amintesc că a fost ziua cumnatei mele ÅŸi nu am sunat-o. Urât din partea mea! O sun acum. Vorba aceea: mai bine mai târziu decât deloc. IntenÅ£ionez să vorbim cinci minute, dar vorbim jumătate de oră. Apoi începe să plouă, mă uit pe fereastră; imi place. Åži cum sunt curioasă, intru pe net să văd cum va fi vremea mâine. Apoi văd cursul valutar, apoi nu stiu ce mai văd, dar mai trece O ORÄ‚.
Acum chiar voi scrie… ÃŽnsă nu am suficiente informaÅ£ii. Mai caut pe net. Intru de pe un site pe altul, ajung pe blogul Andreei Marin, sunt curioasă, dau click pe Curriculum Vitae ÅŸi citesc… Vai! Câte realizări are! Când a avut timp de toate? Eu ce fac de nu fac nimic important? ÃŽmi analizez o zi din viaţă care îmi ia… DOUÄ‚ ORE.
Şi acum mi-a mai rămas O ORĂ. La 24:00 intenţionez să mă culc. Altfel, mâine voi fi obosită şi nu voi da randament.
Ce pot să fac într-O ORĂ? Nu vă spun.
