Stiu, sunt genul de femeie care se intreaba prea multe, care se uita la ea insasi in oglinda si face ochii mari a uimire. Si incep sa ma gandesc, sa-mi dau tarcoale din toate partile, sa ma caut prin buzunare si prin cotloanele cele mai ascunse ale mintii mele. Ridic praful, ridic indoielile in valatuci care mi se asaza pe umeri si nu-mi mai dau pace.
As vrea sa va intreb daca vi se intampla si voua sa va aflati intr-o relatie, totul sa se inscrie in „parametri normali”, nu sunt mai multe certuri si conflicte decat cele necesare, in fine, intelegeti ce vreau sa spun. Si, cu toate astea, sa aveti din cand in cand, momente pe care am sa le numesc de „instrainare”. Nu, nu ei, partenerii, sunt cei pe care ii simtiti straini, ci pe voi inseva. Momente in care nu va mai recunoasteti, in care simtiti ca articulati miscari straine esentei voastre, momente in care, cu alte cuvinte, va intrebati „ce caut eu in viata asta?”.
Nu este vorba de o criza propriu-zisa, sunt doar franturi ale unei voci a unei luciditati pe care, cu siguranta, nu v-o doriti, pe care n-o agreati. Nu va luptati prea mult cu ea, nici nu e cazul, tace de la sine. Ce as dori eu sa stiu este de unde rasare? Este un „semn”? E cazul sa-i acordam importanta? Sau e ca nebunii care apar, in ultimele zile, la televizor si ne anunta cutremure din ce in ce mai zguduitoare fara sa aiba vreun argument pentru avertismentele pe care ni le transmit si pe care trebuie sa-i ignoram cu seninatate?
Acesti timpi morti, in care te regasesti singura in fata ta apar neanuntati. Nimic nu pare sa-i preceada, nimic nu-i succeda. Nimeni nu ia hotarari majore in timpul lor. Sunt doar un mare cascat, lent si voluptuos. Sunt puseul unui suflet inscris intr-o traiectorie in care se simte confortabil, multumit, insa nu si fericit. Caci, la urma urmei, cine mai cauta fericirea?
Multi au ajuns la concluzia ca fericirea e supraapreciata. Cineva a licitat scandalos de mult pentru ea, cineva a oferit candva un pret enorm, a pus o miza nerusinata si asa ne-am trezit toti visand la mitul asta. In ultima vreme, au aparut oameni realisti care ne spun sa nu mai vanam atatea zmeie iluzorii, ca atele pe care avem uneori impresia ca le tinem in maini, desfasurandu-le de pe un mosor imaginar, sunt si ele, un miraj. Ne mai spun si ca linistea, increderea, sentimentul de multumire sunt adevaratele valori dupa care ar trebui sa ne tocim coatele si genunchii. Cei emotionali, desigur.
Si azi asa, maine tot asa, ajungem si sa-i credem. De aceea, in acesti timpi morti la care m-am referit mai sus, cand intram in acea zona de suspensie, ceea ce se trezeste in noi este iluzia de altadata. Iluzia pe care am ingropat-o, de care ne-am dezis ca de un secret rusinos, la care am renuntat ca la o rochie ce nu ne-a placut si nu ne-a venit bine niciodata.
Cand tu te uiti absenta pe geam, cafeaua ti s-a racit in mana, iar tigara s-a fumat singura in scrumiera, iar el te intreaba „La ce te gandesti?”, si tu raspunzi, zambind cu tandrete constientizata, mangaindu-i obrazul „La nimic”, ar putea fi vorba de acest gen de situatie. Iar raspunsul tau semi-mincinos ar putea fi continuat „La fericire”. Si apoi te cuibaresti in bratele lui ca sa goniti impreuna aripile negre ale melancoliei, cozile de soparla care se ascund in frunzisul din mintea ta. Si va tineti strans pentru ca poate si el, la randul lui, are naluci de alungat.
In aceste perioade, in care parca cineva a spus „stop cadru” si totul a inghetat in jur, nu se inregistreaza nicio evolutie. Voi nu cresteti, sentimentele nu mai duc spre nimic. Totul ramane asa cum era, ca si cum timpul ar fi inghetat si viata reala ar continua altundeva, intr-o dimensiune paralela. Relatia este pusa in siropul greu al conservarii. Iar, mai tarziu, cand revenim la ea, o gasim intacta, nici mai rea, nici mai buna. Ne reluam hainele multumirii, reincepem sa ne declamam replicile, ne spunem ca ne iubim (desi asta nu e garantia niciunei himere), mancam inghetate, ne aducem flori, facem vacante si credite impreuna.
Traim. Ne intoarcem in gustul salciu, ne jucam cu copiii (atunci cand ii avem) si uitam ce ne-am dori de fapt. Iar timpii morti apar ca niste musafiri nedoriti ce vin sa ne aminteasca ceva ce am dori sa uitam, de pilda, ca in urma cu ceva ani am ingropat pe cineva sau, ca sa ne mentinem intr-o nota frivola, ca ridurile nu trec.
Sper sa nu dati cu vorbe de ocara si cu oua ramase de la Pasti in mine. N-am vrut sa va trag de urechi, sa va var cu tot dinadinsul florile ofilite si cateii batrani sub nas, dar cand se intampla, se intampla si n-am ce-i face.
