Se intampla sa suferim. Cand noi suferim, ne bagam intr-o vizuina, iar cand iesim de acolo ne compunem o figura a decentei.
Se intampla ca ele sa sufere. Sau sa pretinda ca o fac. Cand ele sufera, lumea intreaga are insomnie. Se scrie in ziare, vanzatoarea de la magazin suplimenteaza stocul de servetele, iar farmacista pe cel de calmante. Industria cosmetica isi freaca mainile de bucurie. Caci orice lacrima va aduce in dulapul din baie un rimel nou, orice suspin un ruj nou.
Noi suntem cei condamnati sa purtam stigmatul superficialitatii. Pe de alta parte, nu noi suntem cei care ne oblojim ranile cu raiduri de shopping, nici cu vopsitul parului si pictatul unghiilor. Noi suntem porcii, dar de ce sunt ele cele care par sa aiba un sorici gros de 15 cm pe care il ung cu toate cremele si potiunile ca sa il faca din ce in ce mai impenetrabil?
Ma mai socheaza o diferenta. Cand ele ne supun unui interogatoriu asupra sentimentelor, nu va lasati pacaliti. Stiu adevarul dinainte. Asta nu inseamna ca, dupa ce-l vor fi auzit enuntat de voi, cu voce clara si raspicata, vor fi resemnate. Atunci cand pun intrebarea aia idioata „Ma mai iubesti?”, ele stiu deja ca nu o mai faci. Asta in cazul in care ai facut-o vreodata. Dar nu se vor da batute. Vor demara o autopsie.
Au un cadavru in fata. E clar, e vorba despre un mort. Semnele vitale au incetat. Puls zero, activitate cardiaca, cerebrala etc zero. Culoare nefireasca, parca si un iz suspect. Cu toate astea, ascutindu-si bisturiul, implantandu-l, performand toate operatiunile specifice unei autopsii, ele spera la o resuscitare. De unde vine disperarea aceasta, incercarea sterila, sortita esecului, de a invia un les pe care continua sa-l cioparteasca cu precizia unui macelar?
Am mai spus-o si o repet: femeia e eterna schizofrenica, vioara care canta pe doua voci. Stie ca o relatie e gata, finis, caput, nu mai misca. Dar ii taie cate un membru pe saptamana, sperand ca va alerga din nou. Nu e paradoxal?
Dupa mutilare, urmeaza epoca cosmetizarilor. Cand ea vrea sa plecam in excursii romantice. Cand crede ca marea si mareea, nenorocitele de scoici si algele puturoase ma vor face sa o vad cu alti ochi. Nu va mai tipa, va sopti, sperand ca am uitat ca acum trei saptamani imi spargea timpanele. Cand crede ca o portie de fructe de mare imi vor reda apetitul pentru felul de mancare urmator, care e mai mereu ranced si cu mucegai pe alocuri. Cand isi va pune fuste si tocuri si se va apleca ori de cate ori are ocazia ca sa-mi redestepte interesul pentru fizicul ei. Amestecul de neglijenta si simturi ascutite, mai ceva ca ale felinelor in perioada de seceta, cand turmele de antilope au sucombat. Si eu, mai tensionat ca un arc, mai sufocat decat un spanzurat, legat de ea cu mii si mii de funii. Cand imi va turna vin in pahar fara sa ma faca „alcoolic” printre dinti. Cand cerceteaza Kamasutra mai ceva ca pe Luceafarul si incearca sa-mi propteasca erectiile cu mituri si povesti. Cand sexul inceteaza sa mai fie paine, paine dulce, si devine circ, acrobatie, exercitiu care cere antrenament, sudoare, control.
Din cand in cand, imi va propune sa facem copii. Incearca sa ma lege de ea cu cordonul ombilical al unui fat zamislit de noi. Spera ca biberoanele si scutecele sa creeze un lant indestructibil. Deja simt ca nu mai pot respira. De ce au amutit instinctele alea care le spuneau femelelor sa aleaga cel mai potent mascul pentru ele si urmasii lor? De ce nu se gandeste la el, la cel nenascut inca, de ce nu isi da seama ca nu eu sunt cel facut pentru propasirea ovulelor ei? Ca nu voi alerga mai repede decat altii, ca nu voi avea dintii mai ascutiti si ghearele mai aprige? Cand a ajuns perpetuarea speciei instrument de manipulare?
Imi va cauta mereu mana si va incerca sa-si potriveasca fata care a capatat alte forme in scobitura umarului meu. Se va inghesui, se va ciunti, se va preface ca nu a ramas nimic in afara contururilor stabilite, ca ne „potrivim perfect, ca doua picaturi”. Se va preface ca nu-mi percepe incordarea, lipsa aerului, paloarea cadaverica pe care o am cam de cand mi-a pus intrebarea aia si de cand eu i-am raspuns si ea a trecut mai departe in pasi care incercau jalnic sa schiteze un vals. Nu o sperie nici macar gandul ca voi putrezi langa ea?
Cine romantice, copii, excursii. Toate romantice. Tot siropul gretos care incearca sa mai lege o maioneza deja taiata. Iar eu, undeva, in plina indigestie, cu ea, care ma trage de maneca si imi promite ospaturi de neuitat cand tot ce sper eu este o serie zdravana de spalaturi stomacale.
Si ne vom uri in tacere. Nu de alta, dar sa nu trezim copiii.
