A fi sanatos inseamna a avea o stare de bine fizic, psihic si social. Scopul vindecarii in psihoterapie este crearea acestei stari de sanatate. Aceasta inseamna a vindeca de ceva. Faptul ca o stare de mai bine se instaleaza prin disparitia unui simptom deranjant nu este o vindecare, ci crearea unei iluzii de mai bine. Vindecarea presupune aceasta situatie generala de bine. Daca o persoana are un simptom, acesta semnalizeaza o suferinta generala pe care o persoana le manifesta. Aceasta functie de semnalizare este fundamentala si conduce la generarea unei energii necesare vindecarii.
Starea de bine fizic, psihic si social exista numai in relatii cu alte persoane. Aceste persoane sunt cele care populeaza viata psihica si viata sociala a unei persoane. Modul in care se desfasoara psihic si social aceste relatii asigura integritatea persoanei si faptul ca el functioneaza in lumea sociala. O persoana izolata social este o persoana inexistenta. Este o persoana care are un ideal care se apropie mai mult de moartea psihica decat de o stare de bine. Asadar o alta parte a unei psihoterapii este reprezentata de relatiile asa cum arata si in realitate dar, mai ales, in lumea psihica.
Un alt aspect al muncii psihoterapeutice il constituie modurile in care o persoana se protejeaza impotriva suferintei, impotriva continuturilor sensibile. Este firesc ca aceasta protectie sa existe si sa se manifeste. Aceasta protectie este una impotriva suferintei. Omul are nevoie de ele, dar in acelasi timp se si impiedica de ele. Ca urmare, o parte importanta din munca o constituie asigurarea unei linii de demarcatie intre protectia necesara si piedica pe care aceasta protectie o poate genera.
Aceste linii sunt foarte generale, dar ele au menirea sa dea o imagine despre ce inseamna o psihoterapie. De asemenea, toate aceste continuturi au o istorie in spate in care s-au conturat. Multe din sentimentele date au fost uitate. Motivatiile initiale si-au pierdut in timp consistenta si au fost inlocuite de altele. Multe stari nesatisfacatoare au fost acordate altora. Multe curiozitati si-au pierdut din putere.
In acest context, o relatie psihoterapeutica are nevoie de un spatiu si de un timp corespunzator. Aceasta necesitate se regaseste in frecventa si in consistenta cadrului, in stabilitatea relatiei celor implicati, in mod traditional al terapeutului si al pacientului.
Si daca lucrurile par asa complicate poate sa ajungem sa ne intrebam de ce ar vrea cineva sa se vindece? Raspunsul pare de la sine inteles – complexitatea poate speria, dar ea este si o motivatie pentru multi oameni. Faptul ca lucrurile stau asa este dat de faptul ca pe masura ce societatea evolueaza, complexitatea vietii se regaseste si in tehnica, in cultura, in educatie. Este mai simplu sa abandonezi scoala facand numai clasele obligatorii si sa nu continui, dar o pondere importanta din oameni au tendinta de a o continua pentru a obtine o stare de mai bine psihic si social. Modelul acesta poate sa fie aplicat cu usurinta si in ceea ce priveste psihoterapia – complexitatea propriei vieti este un motiv de evolutie si nu de restrangere.
Am fost surprins de faptul ca am intalnit un grup care afirma ca vindecare, care este un scop al psihanalizei, ar fi o motivatie. Realizam atunci ca exista oameni care au senzatia ca terapia este un fel de moft, un fel de distractie intelectuala pe care cei care nu au ce face, o practica. Mi s-a mai povestit despre colegi care afirma cu nonsalanta despre zona intelectuala a psihanalizei. Psihoterapia nu are o legatura prea mare cu intelectualizarea trairilor. Formarea unor mecanisme de aparare care se bazeaza pe intelectualizare este un mare defect pentru ca nu este o stare de bine, ci una de protectie impotriva suferintei.
Articol realizat de: psiholog-psihoterapeut Claudiu Ganciu.
Adresati autorului comentariile dumneavoastra, dand click aici.
