Atunci cand un om sufera, starea pe care o resimte este una de incapacitate. Este o situatie de inabilitate in a recepta ceea ce se intampla interior, ceea ce se evidentiaza este suferinta care pare a ocupa tot. Suferinta este uneori logica si fireasca – dupa o pierdere suferinta pare fireasca si face parte dintr-un travaliu mai lung. Dar de cele mai multe ori nu vorbim despre acest tip de suferinta ce decurge dintr-o situatie data, ci de absenta aparenta a unei cauze.
Sunt cateva elemente care pot sa fie localizate, sunt date niste actiuni ale unor persoane din jur, sunt cateva explicatii privind ce s-a intamplat in copilarie sau mai este, situatie des intalnita, identitatea unui simptom (depresie, atac de panica, tentativa suicid). Toate acestea sunt incercari de explicare si elaborare a suferintei, dar nu reprezinta o modalitate de anulare a ei, ci de depunere.
In mod obisnuit a fi fiinta presupune a avea o organizare psihica. Aceasta inseamna ca exista o parte rationala, logica, o gandire si o parte irationala, afectiva preponderent care scapa controlului si pe care o numim inconstient.
Decizia de a incepe o psihoterapie este un drum necesar pentru a ne adresa acestei parti irationale, inconstiente. Suferinta nu este constienta, nu este o optiune pe care logica o face la un moment dat. Este insa rezultatul unei organizari psihice complexe. Nu putem afirma ca inconstientul sufera sau ca el produce suferinta. Cand cineva se plange de atacuri de panica sau ca ii vine sa plece de acasa sau ca este nemultumit de partenerul sau ori de parinti nu putem sa afirmam ca suferinta vine din inconstient, dar putem cu usurinta sa presupunem ca exista si o parte inconstienta care ne scapa.
Suferinta este insa receptata, este o parte vizibila. Faptul ca pacientul din psihoterapie o poate exprima ne poate face sa presupunem ca el este in contact cu propria persoana. Daca suferinta nu ar fi receptata, ea ar ramane inconstienta, necunoscuta si aparent ar fi in ordine. Insa pana la prima dificultate, pana la prima intamplare care te arunca in relatie cu propria persoana.
Multe psihoterapii fac acest proces de ingropare a suferintei. Peste suferinta se creeaza un strat de mecanisme pe care pacientul isi bazeaza speranta de mai bine. Ele vor fi functionale pana la prima experienta, situatie sau context care il va face pe pacient sa se reintoarca asupra lui. Cred ca din acest punct de vedere, numai psihanaliza reuseste cu adevarat sa vindece suferinta. Asta nu inseamna ca omul nu va suferi niciodata, ci ca nu va suferi „inutil”. Voi reveni, poate, candva sa explic ghilimele de la inutil.
Exemplul cel mai bun il constituie gandirea pozitiva. Gandirea pozitiva este o forma de negare a suferintei. Prin gandirea pozitiva, suferinta este ingropata si considerata ca nepotrivita cu stilul de gandire al unei persoane. Gandirea pozitiva presupune un efort de vointa in a considera ca totul este in ordine desi tot psihicul este cel care resimte suferinta in ansamblu.
O gandire pozitiva reusita ar suna cam asa: „totul este in ordine desi nu am bani, fac somatizari dese sau nu reusesc sa am o relatie cu sexul opus”. Gandirea pozitiva impiedica posibilitatea unei persoane de a se gandi la sine in loc sa isi impuna un ideal de persoana buna pe care nu-l va atinge niciodata pentru ca nu simte asta. Varianta inversa este diferita: sa te gandesti si sa simti de unde vine saracia, boala sau problemele de cuplu. Sa le vezi ca pe niste situatii reale care stau in capacitatea de a le rezolva. Ce e diferit? A considera propria persoana in lumina realitatii sale.
Eu cred ca psihanaliza se ocupa de realitatea psihica inconstienta, adica de acele parti ale inconstientului care apar in relatia psihanalitica. Realitatea psihica inconstienta nu este izolata, ci face obiectul unei relationari cu alte instante interioare si cu parti din realitatea externa.
Articol realizat de: psiholog-psihoterapeut Claudiu Ganciu.
Adresati autorului comentariile dumneavoastra, dand click aici.
