Cartea lui Amos Oz, Poveste despre dragoste si intuneric, aparuta la Humanitas, cuprinde o lume intreaga. Este o constructie coplesitoare, un roman autobiografic care inglobeaza in paginile lui un material de viata, istorie si literatura absolut fabulos. Lectura lui te cufunda cu totul, realizeaza o prezentare vie, mobila, un itinerariu halucinant, printre oameni si locuri, povesti si istorii de pe doua continente. Amos Oz este considerat ca fiind cel mai important scriitor israelian contemporan, iar inainte de cartea despre care va vorbesc astazi, la noi s-au mai publicat „Sotul meu, Michael”, „Sa cunosti o femeie”, „Cutia neagra”. In Poveste despre dragoste si intuneric, avem istoria unei familii urmarite de-a lungul mai multor generatii si in tari diferite, asadar o saga, dar avem si romanul initiatic al unui baiat, Amos Klausner, cel ce-si va schimba mai tarziu numele in Oz, precum si istoria fondarii unui stat, respectiv a statului Israel.
Tema cartii este una duala, iar compozitia ei se desfasoara urmand aceast traseu dublu. Avem, pe de o parte, doua familii, Klausner si Mussman, venind din tari diferite in pamantul recucerit al Palestinei. Cele doua familii sunt cat se poate de deosebite. Ce au in comun, dintr-un anumit punct de vedere, este fascinatia pentru cultura occidentala, pentru o Europa care i-a izgonit inainte de cel de-al doilea razboi mondial. Cele doua familii vin din Europa de Est, din Odessa, Vilnius si Rovno, iar radacinile lor sunt regasite de Amos Oz inca din secolul XVIII si redate printr-un arbore genealogic insufletit intr-o naratiune ce are aerul unei legende, atmosfera fabulosului din basme. Klausnerii sunt niste eurofili inversunati, adepti ai sionismului si numara printre ei intelectuali de vaza, cum a fost fratele bunicului lui Amos Oz, Joseph Klausner, spirit enciclopedic, cu nenumarate carti publicate si candidat la presedintia Israelului. Familia Mussman pare sa numere mai multe elemente proletare, dar si mai multa dragoste pentru mit, pentru irational, dragoste care este transmisa prin povestile spuse de mama scriitorului, Fania, fiului ei. Tatal si mama sunt prezentati de multe ori in antiteza: el este un barbat cu o aparenta vioaie, bibliotecar aspirand toata viata la o functie in universitatea din Ierusalim, adevarata enciclopedie in carne si oase, gata oricand sa prezinte etimologii complicate, sa faca anecdote si incercand mereu sa nu permita tacerii sa se instaleze, iubitor de ratiune, crezand ca totul poate fi explicat. Mama, in schimb, este o fiinta mai tacuta, care sta ore intregi privind pe fereastra, iar povestile ei sunt bizare, cu fapturi grotesti, venite din negura timpului. Iar fiul, ei bine, el ii va mosteni pe amandoi.
In autobiografia lui Oz avem filtrate prin prisma memoriei si subiectivitatii sale, povestea exodului evreiesc din Europa, pe fundalul ascensiunii antisemitismului in majoritatea tarilor europene, ne este relatata nasterea unei natiuni, cand familiile de pe o strada intreaga asculta in noapte la radio votul membrilor Natiunilor Unite pentru scindarea Palestinei intr-un stat evreu si unul arab, bucuria de dupa si razboiul izbucnit imediat, bombardamentele si lipsurile unei populatii terorizate, fondarea kibbutzurilor, entuziasmul ca de la inceput de lume, naivitatea si spulberarea unor vise. Mai patrund voci si din tabara cealalta, prin intermediul unui copil care se intreaba noaptea in patul sau, in legatura cu un arab cunoscut intr-un magazin de confectii „Cine stie cum il cheama? Sau daca mai traieste? Oare traieste in casa lui? Sau in murdarie si saracie in vreo tabara de refugiati?” sau care, atunci cand este invitat in casa unor arabi bogati, dorind sa impresioneze o fetita numita Aisha, se transforma din Jabotinski in Tarzan si esueaza lamentabil: „In loc sa-i vorbesc asa cum Noul Tineret Evreu i-ar vorbi Nobilului Popor Arab sau cum ar aborda un leu alti lei, poate ca as fi putut pur si simplu sa-i vorbesc ca un baiat care ii vorbeste unei fete. Sau n-as fi putut”.
Copilul Amos devine receptaculul sperantelor celor doi parinti, a celor doi adulti frustrati de ratarile lor, pe care adultul de acum incearca sa le explice prin faptul ca cei doi au venit in Ierusalim direct din secolul al XIX-lea, cu tot bagajul lor de sperante, de mitologii personale, de lucruri in care credeau, lucruri fragile de care se agatau in zadar. Referitor la mama sa, atat de fragila, de frumoasa, de sensibila, spune ca „Ceva din programul de studii al acelei scoli in anii ’20 sau poate un mucegai romantic profund (…), ceva intre Chopin si Mickievicz, intre «Suferintele tanarului Werther si Lordul Byron (…) a amagit-o pe mama mea in cea mai mare parte a vietii si a sedus-o pana ce a cedat si s-a sinucis, in 1952. Avea treizeci si opt de ani cand a murit. Eu aveam doisprezece si jumatate.”. Sinuciderea mamei sale revine pe tot parcursul cartii, dar abia spre final explica pe larg circumstantele mortii ei. Copilul, adolescentul si adultul Oz incearca fara ragaz, trecand prin furie, durere, neputinta si vinovatie, sa explice acel moment. In Poveste despre dragoste si intuneric, Amos Oz vorbeste pentru prima data, in mod explicit, despre moartea mamei sale. Vorbeste nu numai in scris, ci vorbeste in sens general.
Literatura si scrisul au ocupat un loc central dintotdeauna. Atunci cand era mic, copilul voia sa devina carte. Nu scriitor, ci carte. Pentru ca a constientizat rezistenta si extraordinara putere pe care cartile o detin. Intreaga copilarie, maturizarea langa niste parinti poligloti (tatal vorbea 16 limbi, iar mama 7), pasionati de cunoastere, este bantuita de carti. Un „botez” simbolic are loc atunci cand copilul capata propriul raft de biblioteca. Apoi, dupa moartea mamei, cand hotaraste sa se rupa de tatal sau si de „sentimente” in general, pentru a merge intr-un kibbutz, pentru a se transforma intr-un agricultor sanatos, pentru a fi asemenea pionierilor din vechime, incearca sa taie si cordonul ce-l lega de cultura: „N-o sa fiu niciodata scriitor sau poet, si nici vreun carturar, in nici un caz n-am sa fiu, pentru ca n-am sentimente. Sentimentele ma scarbesc. O sa fiu fermier.” sau „In acea vreme ajunsesem in adancul inimii la concluzia ca scriitorii sunt cam impostori si chiar cam ridicoli”. Pentru ca hotaraste sa inalte trupul si sa uite de suflet. Numai ca nu poate, iar in cele din urma revine la arta, se dedica scrisului: „umbra de tristete pentru nevrednicia mea, pentru ca eram altfel, pentru faptul ca nici un bronz de pe lume nu m-ar fi putut face sa fiu cu adevarat unul dintre ei, intotdeauna aveam sa fiu doar un cersetor la masa lor, cineva din afara, un praslea razvratit din Ierusalim, daca nu chiar un jalnic impostor.”
In permanenta, exista referiri concrete la modurile in care Oz a preluat si prelucrat fasii din realitatea vietii sale, pentru a le transfigura in romanele sale: casa lor, ajunsa in mizerie dupa moartea mamei va fi redata in „Fima”, Azaria Gitlin din „O pace deplina” va primi starile de insingurare, de inadaptare ale tanarului Oz in kibbutz. Caci schimbarea numelui – simbol al unui paricid – nu duce la o asimilare completa a sa in colectivul in care alege sa traiasca. „M-am apucat iar de scris, cand nu ma privea nimeni, rusinat de mine insumi, simtindu-ma josnic si nevrednic, dezgustat de mine.”. La inceput modelele sale literare sunt scriitori precum Erich Maria Remarque sau Hemingway, care vorbesc despre barbati virili si puternici, modele de masculinitate, care lupta in razboaie si cuceresc femei misterioase. Apoi, prin intermediul unei carti de Sherwood Anderson, isi da seama cu nespusa bucurie ca nu trebuie sa traiasca in „lumea veche”, in orase precum Londra sau Paris, in boema artistilor, pentru a gasi subiecte si teme vrednice de atentie. Intelege ca si sordidul si banalul pot fi imbracate, in literatura, in haine la fel de spectaculoase ca cele purtate de eroii mitologici. Si pot capata aceleasi profunzimi.
Autobiografia lui Oz este o constructie care urmeaza o miscare circulara, de aceea este atat de greu sa-i captezi toate dimensiunile, toate nivelele pe care se desfasoara. Autorul revine la unele episoade, are obiceiul repetitiilor, al digresiunilor, paginile scrise la o temperatura inalta, in care descrie trairi personale, alterneaza cu notatia la rece, cu disectia si analiza, cu tonul care capata valente jurnalistice, de reportaj, pe alocuri. Avem satira la adresa unor politicieni, la adresa unor curente de gandire, caci Israelul acelor timpuri era departe de-a fi locul de manifestare a unor voci unitare, avem o culegere de povesti spuse de mama sa, spuse de matusa Sonia, de diverse alte personaje, avem o poveste de dragoste, avem jurnalul erotic al unui adolescent, viata aspra a unui membru al kibbutzului, destinele atator familii, documente, marturii, schimbari de persoana, analize literare, considerente asupra artei, umor, personaje caricaturizate, obsesii si manii, imnuri inchinate femeii si feminitatii, referiri la evreitate si destinul poporului evreu. Si peste toate, cantecul unei pasari dimineata, cu primele cinci note din „Für Elise”. Este genul de carte care va rezista, in pofida modelor si curentelor, in pofida mutatiilor, pentru ca, pur si simplu, trece peste toate acestea.