Privite prin asemenea instantanee fotografice, asa cum ni se intampla de cele mai multe ori cand ne uitam la vietile altora, povestile de dragoste seamana cu lifturile: isi ascund dinamica evolutiei, vectorul miscarii. Incremenirea de o fractiune de secunda nu spune nimic, diafragma noastra nu lasa inauntru decat aparente, nu si substante. O dupa-amiaza petrecuta cu doi vechi prieteni, cuplu cu aparenta solida, despre care afli, la scurta vreme, ca au divortat, s-au despartit. Cum, domne, ei? N-are cum, erau de atatia ani impreuna, nu pareau… Si te intrebi: exista in fotografia mintii tale vreun detaliu care sa fi putut trada evolutia lucrurilor? Vreo sageata, vreun beculet aprins pe panoul de comanda al liftului, care sa spuna: sus, jos?
Mai derutant mi se pare insa cand ti se intampla tie insuti ca, privindu-te, sa nu stii daca urci sau cobori. Tot cu liftul, cu liftul! Ati observat ca, daca nu esti atent la momentul plecarii, nu-ti mai dai seama daca ai luat-o in jos sau in sus? Miscarea constanta nu e perceptibila de corpul uman, simtim doar acceleratia si frana. Si daca nu sunt bruste, nici macar pe-alea.
Da, si mi se intampla si in viata, ba chiar mai des.Adica, nimic nu pare sa se fi schimbat. Uite, conversatia e aceeasi. Filmul de miercuri seara, dancingul de sambata. Micul dejun si cina. Sexul…
Abia tarziu, prea tarziu, iti dai seama ce se intamplase. Pe nestiute, intr-o seara oarecare, liftul probabil ca ajunsese sus de tot. Statuse o clipa, iar apoi incepuse sa coboare. Spre iad, spre nimic, spre altceva. Desigur, pe termometru, dragostea paruse la fel de calda, ce pacat ca n-avusesesi si un barometru care sa iti prognozeze furtuna. Te pacalisera fotografiile: erai tot pe-acolo, intre etaje, dar mergeai in jos. Din cadru iti disparuse sufletul. Incepeai sa fii natura moarta.
