Daca ai fotografia, prin peretii de sticla, liftul exterior al vreunui hotel de lux in timp ce se afla intre etaje, s-ar pierde cel mai important detaliu: directia. Daca el urca sau coboara, n-ai de unde sa stii. Iar eu unul sunt fascinat de lifturi. Foarte demult, poate inainte de a ma fi suit in ascensorul vreunui bloc turn comunist, am citit povestioara lui Par Lagerkvist despre acel cuplu de amanti pe care liftul ii duce direct in iad (asa se si numeste scurta istorie: „Ascensorul care a coborat in Iad”). Sigur ca viata a fost dintotdeauna si pentru oricine o alternanta de suisuri si coborasuri, o melodie sinuoasa, o unda cu amplitudini diverse. Dar parca numai ultimul secol a permis – coincidenta, odata cu aparitia lifturilor – ca urcarea spre extaz sau coborarea spre agonie sa fie atat de bruste, de retezate, de ametitoare. „It’s all down the hill from here”, zic englezii, dar asta e o metafora invechita, pentru ca, pe povarnis, inca mai simti pamantul sub picioare.
Dar sa revin la dragoste.
