Intre noi si ei, nu curge mereu miere. De fapt, rareori se intampla. Cum zice o prietena, prajitura e mica si se termina repede. In rest, e joc, dar e si lupta. Ambele la fel de solicitante. Sa cuceresti pe cineva, dupa cum spune si cuvantul, se poate dovedi o actiune belicoasa, ce presupune o strategie bine gandita. Asta in manuale caci, de cele mai multe ori, actionam bezmetic, haotic, cu ochii inchisi si mainile intinse intru imbratisare. Chiar si cand suntem un fel de Elvetia si asteptam doar ocuparea si camparea trupelor „inamice”, tot trebuie sa fim atente la cum redactam termenii „capitularii”. Cum rareori vehiculele de razboi merg ca unse, apar frecusuri. Si nervi. Si asteptari care nu se implinesc. Birocratia amorului.
Ei, cand se intampla nedorite, orgoliul e un balaur mic despre care unii va vor spune ca, odata ce-si vara coada, strica lucrurile. Ei va vor cita definitia din DEX, iar conform ei, orgoliul e cah! intr-adevar. Sa ai o parere mult prea buna despre sine, sa iti amplifici nerealist calitatile nu e prea frumos, intr-adevar, si nici prea util in amor cand „eu” ar trebui, teoretic vorbind, subordonat lui „noi”. Daca ne uitam insa in alt dictionar, si anume cel de sinonime, vom observa ca exista un semn de aproximatie cu „mandrie”. Iar asa, parca orgoliul nu mai pare atat de had si pare a face casa mai buna cu iubirea. Multe mame isi invata fiicele sa „aiba mandrie”. Si recunosc, daca voi avea o fiica, o voi invata acelasi lucru.
Sa ma explic mai bine. In aparenta, a invoca mandria reprezinta o miscare de separare. Un pas facut in afara cadrului relatiei, o distantare. Ne urcam propria persoana pe o treapta si asta inseamna „nu mai cobor de aici, nu mai fac un pas spre tine, va trebui sa parcurgi singur toata distanta!”.
Filosofia iubirii neaga egoismul si mandria. Dragostea este indelung rabdatoare, este plina de bunatate: dragostea nu pizmuieste; dragostea nu se lauda, nu se umfla de mandrie, nu se poarta necuviincios, nu cauta folosul său, nu se manie, nu se gandeste la rau, nu se bucura de neleguire, ci se bucura de adevar, acopera totul, crede totul, nadajduieste totul, sufera totul. Dragostea nu va pieri niciodata, ni se spune de doua mii de ani in Corinteni. Versetele astea ma infioara mereu, dar nu va speriati, nu va propun un articol de studiu biblic. Ci doar voiam sa va amintesc bazele ideale de la care plecam, castelul fermecat pe care speram sa-l cladim.
Pana sa ajungem insa acolo, drumul e mult mai prozaic. Si nu stim adevarul, cunoscand in schimb indoiala pe toate fetele ei. Si nu are doar doua. Indoiala e o hidra.
Fetele lipsite de mandrie sunt „gratulate” adesea cu calificativul „carpa”. Ofera o trista priveliste privitorilor si o tragica dezolare propriilor lor persoane. Fetele care suna mereu. Orice ar face el. Fetele care revin mereu indiferent de numarul diminetilor cand au fost date afara, uneori chiar pe geam. Intr-un fel, ele poarta o armura de luptatoare. Spun ca au un scop nobil si ca mandria ar fi o meschinarie, un fals obstacol in calea unui miracol. Numai ca relatiile mi se imaginez eu ca un tablou cu fata dubla. Tu vezi o fata. Cea dinspre tine poate fi miraculos pictata, impecabil. Cea dinspre el nu e deloc la fel, domina griul plictisului si un galben lehamite. Oricat ar suna de crud. La tine, e Juan Miro si Klimt la un loc. La el e… o caricatura.
De-asta, militez eu pentru indoiala. La inceput e buna. E un fel de turnesol. Te tine cu picioarele in supravietuire. Si militez si pentru haina ei de aratat in lume, numita mandrie. Asigura-te ca si privelistea de pe partea lui e la fel de spectaculoasa. Daca e, te va cauta el. Te va suna el. Nu se va putea altfel odata ce i-ai intrat pe sub piele. Nu mai face tu toti pasii. S-ar putea ca, daca pasii sunt atat de multi si toti purtand semnatura ta, ca el sa fuga. Si asta sa fie singura explicatie pentru care tu esti singura care merge si care are impresia ca duce o cursa pe care n-o va castiga niciodata. Se misca si el. Dar in directia opusa, iar asta e ca si cum, la o cursa de atletism, arbitrii ar muta, in timpul concursului, linia de finis.
Nu i te arunca la picioare. Nu-i va face placere sa mearga, in zilele ce vor urma, cu o greutate in jurul gleznelor.
Cititi parerea lui Mihai aici.
