Lilly Allen zice ca nu si isi incepe cantecul plangandu-se:
„Oh, he treats me with respect
He says he loves me all the time
He calls me 15 times a day
He likes to make sure that I’m fine
You know I’ve never met a man
who’s made me feel quite so secure
He’s not like all them other boys
They’re all so dumb and immature
There’s just one thing
that’s getting in the way
When we go up to bed
you’re just no good
Its such a shame
I look into your eyes
I want to get to know you
And then you make this noise
And apparently it’s all over”.
Ati prins ideea. Baietii buni sunt minunati in rest, dar groaznici in pat. Lucrurile sunt insa mai complicate de atat. Acum sa nu credeti ca interpreta britanica a ajuns punct de referinta, insa spune un adevar de care ne e teama multora. Si dupa care ne ghidam, chiar si la nivel inconstient.
Recunoasteti: cati baieti buni, care va aduceau flori, va tineau usa, va purtau trena ati refuzat? Si dupa cati ticalosi ati suspinat? Povestea e clasica. Intr-adevar, Scarlett O’Hara a plans o vreme dupa blondul si angelicul Ashley Wilkes. Dar, cand l-a cunoscut pe Rhett, cand acesta i-a suierat printre dinti, in celebra scena din salon, ca nu e o doamna, dupa o prima perioada de respingere, i-a cazut in brate. Pentru ca Rhett era un supravietuitor in timp ce Ashley era organic inadaptabil. Venind spre zilele noastre, ezitarile si pendularile feminine au ramas, desi imbracate in alte haine si purtand alti pantofi, aceleasi. Carrie Bradshaw ne-a scos din minti cu obsesia ei pentru un las, dar misterios Mr. Big. Desigur, in carti si filme, povestile se incheie cu clopote de nunta si pahare de sampanie incrucisate.
Cand ne intalnim, ne prinde noaptea discutand despre ei. Sangele se infierbanta si pulsul creste in ritmul cestilor de cafea golite si umplute cu mucuri de tigara. Baietii rai ne atrag asa cum moliile se indreapta oarbe, de fiecare data, catre becul incins. Ne ard aripile, dar ne intoarcem mereu. Pentru ca ei stiu sa ne tranteasca in pat ca nimeni altii. Pentru ca bratele lor ne inving bratele si uneori o astfel de infrangere e tot ce ne trebuie. Pentru ca imbratisarea lor, desi doare, e vie si o preferam alteia care ne lasa intregi. Pentru ca ne place sa ne aranjam oasele la loc, dupa ce ei au iesit din viata noastra.
Feministele vor protesta. Imi vor spune ca sunt o sclava, ca nu m-am eliberat, ca n-am inteles ca merit respect. Ca sunt o victima care se indragosteste de calau. Sindromul asta poarta un nume. Poate ca asa e. Sau poate ca pun, mai presus de respect, o anumita vrie, o anumita betie. Pe care numai baietii rai sunt in stare sa mi-o inoculeze, sa-mi otraveasca sangele cu ea.
Baietii rai stiu sa apuce cu mainile tot ce e bun. Baietii buni asteapta sa li se intample. Baietii rai nu cersesc dragoste, ci si-o reclama ca si cum ar fi dreptul lor inalienabil. Baietii buni ne fac clatite, baietii rai o apuca pe carari nebanuite si ne tarasc dupa ei. Baietii buni ne plimba cu caleasca, dar cei rai ne imping spre bungee jumping si spre cel mai infricosator roller-coaster.
De ce ne plac baietii rai? Pentru ca ne duc acolo unde nu am avea curajul sa mergem singure. Uitam intr-o clipita tot ce ne-au invatat mama, revistele de femei si Oana Cuzino. In caz ca a ascultat-o cineva vreodata. Pentru ca in spatele aspectului „polisat”, „lustruit” de femeie a vremurilor noastre, sexul nostru e nemachiat, neajustat, necosmetizat de toate artificiile.
Pe fruntea baietilor rai, scrie mare „tendinte sinucigase”. Si ce se asorteaza mai bine cu erosul decat insusi thanatosul? Pentru ca, inconstient, speram intr-o extinctie in doi. In timp ce baietii buni promit viata, baietii rai aduc moarte. Dar o moarte extatica, spectaculoasa. Ceea ce nu intelegem noi este ca baietii rai mor singuri. Nu vom apuca sa-i tinem in brate in ultimele lor clipe. Nu vom fi aruncati in acelasi mormant, nu vom face ultimul drum impreuna. Pentru ca baietii rai sunt lupi singuratici, iar noi suntem niste pasagere prin viata lor, nimic mai mult.
Si tocmai vulnerabilitatea lor, pe care o ghicim, insa la care nu vom avea niciodata acces, ne inmoaie platosa si ne face sa ne debarasam de ea ca de o pereche de cizme pe care le-am cumparat intr-un moment de neatentie, pentru ca, odata ajunse acasa, sa ne devina perfect indiferente si sa le ascundem intr-o debara. Apoi, asa cum v-am spus deja, ne aranjam oasele la loc.
Baietii buni nu trebuie sa dispere. Probabil cu ei vom merge la altar. Lor le vom purta pruncii. Asta dupa ce nu vom mai avea nimic de aranjat, nimic de rupt si ne vom multumi cu clatite, botosei si „pupici” pe frunte seara.
