Intre noi stau o masa, doua pahare si o scrumiera plina ochi in care chistoacele se imbatoseaza in directii aiuristice. Nu mai zicem niciunul nimic de aproximativ 12 minute. Stiu asta, m-am uitat la ceas. Tacerile noastre nu ne mai mira, dar asta nu inseamna ca ne stanjenesc mai putin. Si permanent in creier vocea aia harsaita care-ti aminteste ca, intre doi oameni care se iubesc, tacerile vin ca un balsam si nu ca un calup de publicitate enervanta, atunci cand asteptai ca filmul sa devina mai palpitant.
Cand stau cu tine, ma gandesc la toate. La zilele de munca, la dorinta de leneveala care ma apuca uneori la pranz, la acel moment cand ai mintit si ai crezut ca eu n-am stiut, iar eu m-am prefacut ca nu-mi dau seama ca sa-ti ofer iluzia ca eforturile tale au avut succes. Si pentru ca obosisem, recunosc. Asa ca te-am lasat sa-ti fluturi steagul anemic pe un camp de batalie extrem de plan.
– De ce te uiti asa la mine? ne intrebam din cand in cand, oricare dintre noi e indreptatit sa puna intrebarea asta.
– Asa, cum? vine mereu raspunsul.
Si aici moare schimbul de replici cu tine intinzand mana dupa bricheta, cu mine luandu-mi o scama imaginara de pe fusta. Caci, sinceri sa fim, pe niciunul nu-l intereseaza cu adevarat raspunsul.
– Mergem?
– Da. Cere nota.
Ne ridicam si plecam spre casa. In masina, fumam o tigara-doua. Mai iesim inca in oras ca sa ne demonstram unul altuia ca suntem vii. Ca sa fugim de acasa pentru ca uneori acceptam gandul ca un camin e si o inchisoare si pentru ca evadarile sunt ca o cura de dezintoxicare facuta preventiv. Venim acasa, iar tacerile nu mai sunt o problema atat de mare caci ne reamintim ce inchisoare comoda e casa noastra. Tu te cufunzi in scaunul tau ergonomic, eu ma cuibaresc pe fotoliul meu si nu mai suntem fortati sa ne sustinem unul altuia privirea. E mai comod asa. Cand suntem afara, tacerea e a noastra. Acasa, fiecare are tacerea lui si nu se simte responsabil pentru celalalt. E spatiul cunoscut si prietenos, fiecare dintre noi stie sa se descurce singur.
Ne agatam de obiecte si de actiuni, incercand sa ne umplem starile si momentele. Totul decurge bine, lin, fara hopuri pana cand mergem la culcare. Asta ar trebui sa fie usor. In pat, stim cel mai bine ce e de facut. Facem sex si uneori ochii ma inteapa pentru ca exista momente cand as fi in stare sa jur ca sunt facuta numai din carne. Dar orgasmul ma face sa uit repede, iar pleoapele cad ca niste cortine grele, milostive peste ereziile mele.
Diminetile avem momentele noastre de entuziasm. Eu fac mereu cafeaua. Uneori tu imi furi ceasca. Uneori eu mimez iritarea. Mai inalt niste piscuri in starile noastre rectilinii. Tu mimezi – afabil – niste raspunsuri, dar se vede ca esti prea obosit ca sa mai urmezi itinerariile pe care eu le arunc in urma mea ca niste firimituri menite sa-ti deseneze o cale. Te impiedici de prima dintre ele si ramai acolo cu bratele atarnand. Mai fumam o tigara si pornim, da?
Ne intrebam unul pe altul daca ne grabim si pe la ce ora ne vom intoarce. Plecam fiecare spre ziua lui. Pe drum, eu una ma oglindesc in ochii trecatorilor. Si inghit cu o foame monstruoasa bucatelele de viata pe care le gasesc pe drum. Ascult cu o indiscretie obscena convorbirile la metrou. Certurile, incruntarile, micile explozii feminine, incrancenarile intunecate ale barbatilor.
Si vorbim. Vorbim mult. Cand nu suntem impreuna – sunt convinsa ca si tu faci la fel – trancanim intruna. Suntem, ah, atat de plini. Suntem, vai, atat de debordanti. De orice. Avem multe chestii de comunicat. Uneori, oamenii se si indragostesc. De mine sau de tine. Si ne spun cat de frumosi si cat de vii suntem. Eu una mai si rosesc. Tu, cel mai probabil, raspunzi cu ironii. Dar sunt sigura ca si pe tine te ating nimicurile astea. In unele zile, cand sunt eu mai puternica si mai puternica, vin acasa intr-un suflet de teama sa nu-mi pierd pe drum cuvintele si-ti torn pe tava povestile pe care le-am cules. Tu raspunzi cu altele, dar pe masura ce trec momentele si pe masura ce nu mai tacem, imi dau seama ca nu se insaileaza nimic, ca totul e plin de noduri grosolane si las aceasta tesatura sa-mi cada, sa-mi atarne greu in poala. Si mainile mi se lungesc pe langa corp, spre pamant. Apoi:
– Ai chef sa mananci ceva?
Ne mai deosebeste ceva: eu mananc mereu cand am chef, tu cand ti-e foame. Si cheful si foamea rareori se servesc de aceleasi instrumente intru satisfactie. Sau cel putin asa mi se pare mie. Din acest motiv, ma stanjeneste chiar si acum sa raman goala in fata ta in anumite momente. La tine, in schimb, goliciunile sunt o chestiune total ludica. Corpul tau e mai vorbaret, al meu e ca noi: tacut.
Preferatele mele sunt dupa-amiezele de vara, cand suntem cumva intr-o stare de suspendare, singurele in care tacerile sunt permise, fiind iertate de toti zeii. Cand ma cuibaresc in tine desi stiu ca ne e cald. Acum intelegi de ce nu vreau aer conditionat?
