In ultima perioada, din ce in ce mai multe cupluri aleg, in locul casatoriei, varianta uniunilor consensuale. Ideea pare ca fiind salvatoare mai multor perechi, prezentand unele avantaje de necontestat. Daca amandoi au o viata activa, ziua de lucru prelungindu-se peste opt ore, le ramane din ce in ce mai putin timp de petrecut impreuna. Mutatul impreuna pare sa rezolva aceasta chestiune.
Cei doi au ocazia sa se cunoasca mai bine, participa in mod egal la cheltuielile casei, femeia nu se simte in niciun caz ca fiind intretinuta, pastrandu-si independenta si posibilitatea dezvoltarii profesionale.
Unora, acest tip de uniune le pare aproape identic cu casatoria minus partile „incomode”. Ajung astfel sa recurga la acest tip de trai in comun din varii motive.
-Ii sperie ideea de casatorie. Aceasta le pare ceva mult prea „definitiv”, mult prea serios. Se sufoca numai la gandul unei verighete care le-ar putea strangula inelarul, dar, in acelasi timp, vor sa se bucure de partile dulci fara sa inghita si jumatatea amara a pastilei. Au oroare de ceremonii, de haine, smoking, nasi, buchete si lumanari, dar vor pe cineva acasa cand se intorc de la lucru. Nu vor sa depuna juraminte, sa sarute mana preotului, dar isi doresc o prezenta calda in caminul lor. Nu vor copii, ci vor sa mai „copilareasca” o vreme.
-Nu mai au incredere in institutia casatoriei, fie pentru ca le pare o idee perimata, fara prea multe ratiuni de a exista in ziua de azi, fie pentru ca au avut deja o casnicie ratata sau au vazut un astfel de exemplu la cei din jur.
-Vor sa faca marele pas, dar nu se simt inca pregatiti. Astfel, uniunea consensuala le apare ca o perioada de „antrenament”. Intr-un fel, au dreptate. Pentru ca nu poti cunoaste cu adevarat pe cineva pana nu imparti cu el casa si masa. Cu aceasta ocazie, imi pare rau s-o spun, multe mituri se vor destrama. Ea nu va mai fi printesa, el nu va mai fi cavaler. Cam greu poti ascunde fiziologia trupului cand locuiesti cu cineva. „Vai, am fost surprinsa de faptul ca, dupa o zi de lucru, sosetele lui nu mai sunt albe si nu miros tocmai placut”. Unii ajung chiar la despartire din cauza unor motive ridicole, absolut rizibile.
Ceea e insa trist cu adevarat este faptul ca, de multe ori, magia, misterul dispar. Iti trebuie ceva talente de prestidigitator pentru ca vechile trucuri sa-ti mai iasa. Si, in opinia mea, cand nu-ti mai ies, e cam greu sa-i mentii lui interesul viu. Sigur, vor exista sentimentele, dar nu va mai exista acea flacara. Insa, cum magia pe cale de disparitie se pare ca e o tendinta generala a vietii noastre in searbadul secol XXI, si viata amoroasa se inscrie pe aceasta orbita unde stelele nu mai clipocesc si nici meteoritii emotiilor nu se mai abat pe la noi.
Uniunea consensuala e ceva practic. Ceva ce are pana si acoperire juridica. Daca lucrurile nu se termina bine intre voi, va puteti angaja oricand intr-o lupta pe viata si pe moarte la tribunal. De ce? Ca fiecare vrea cat mai multe jucarii inapoi. Asadar, uniunea asta functioneaza cam ca o polita de asigurare. Macar stii sigur ca, daca pierzi iubirea, nu-ti pierzi si casa si masina. Incerci sa minimalizezi pagubele.
Ceea ce e, desigur, oribil si prea suna a minunata lume noua a distopiei lui Huxley.
Am devenit mult prea constienti de efemerul sentimentelor noastre. Nu lipsa de durata constituie exceptia, ci permanenta. Sa imbatranesti langa cineva este un fapt demn de stiri si de cartea recordurilor. Azi te iubesc, fluturii imi zboara ca niste bezmetici prin stomac, mai ca se cunoaste la mers, maine s-ar putea sa-ti sparg o oala in cap, sa-ti arunc hainele pe geam (nu ti le pun in valiza, ca e a mea, de la mama) si dupa aia sa te mai si tarasc in fata judelui. Este cumplit sa stii asta de la inceput.
Teama ne face sa ne construim diverse platose. Iar uniunea consensuala este una dintre ele. Functionam dupa contracte, dupa seturi de legi, formulari juridice facute pentru a ne proteja inima. Sau ce-om mai avea din ea si alaturi de ea.
