Unele filme imi aduc aminte de un scheci vechi cu Nea Marin, care, terminand prea repede treaba la oras, ajunge la cinematograf. „Dintr-o tarla iesira zece, din alta tarla iesira zece, pif-paf din pistoale, 18 murira, doi scapara…”, povesteste Nea Marin. E un western, de buna seama. Filmul are efecte secundare asupra taranului de Bailesti, care e nelamurit saptamani intregi dupa vizionare: „Pai, bine, ba, fratilor, cum vine asta? Pif-paf, din pistoale… Du tu caii acasa… Da-mi un rachiu… Muierea mea ia-o tu… Da’ al porumb, al cui o fi al porumb, ma? Cin’ l-o-ngriji, cin’ l-o prasi, cin’ l-o culege, ca-l calcau cu caii-n picioare…”
Django Unchained e unul dintre aceste filme.
Daca n-as sti o sumedenie de oameni extaziati din pricina sa, daca n-as vedea nota obeza de pe imdb, as spune fara bataie de capul ca filmul nu e prost, dar e slab. Pe cand asa, trebuie sa fiu atent cu mine insumi. Stiti cum e: cand zece oameni iti spun ca esti beat, ar fi bine sa te duci sa te culci.
Momentan, sunt in pozitia lui Nea Marin: pai bine, fratilor, cum vine asta?
Deci avem un Django, cu D mut, sclav fugit si rascumparat, care invata peste noapte sa citeasca, sa traga cu pistolul si sa foloseasca dinamita. Nevasta-sa e si ea speciala, arata bine, rezista la biciuire si stie germana (acuma, cine a fost fan Huckleberry Finn sau 50 Cent stie ca sclavii in SUA anilor 1860 nu rupeau bine nici engleza). Eliberatorul lui Django, neamtul King (?!? – daca Kaiser Chiefs sunt englezi, pot si nemtii sa fie Kings, nu?) n-are probleme sa fie vanator de recompense si nici nu-i tremura glasul cand e tintit de 100 de pusti, nu se ofuscheaza cand vede negri omorandu-se cu bataia sau mancati de caini, insa se pierde cu firea cand e vorba cu un proprietar de sclavi. Care proprietar de sclavi (da’ bumbacul, al cui o fi bumbacul?) e francofon cam ca romanii – adica nu vorbeste franceza – si are un viciu: ii plac luptele Mandingo. Eu am alt viciu: caut pe google. De unde aflu ca luptele Mandingo nu exista, dupa cum nu au existat vreodata. Descumpanire.
Bine, la drept vorbind, tot filmul pleaca de la premisa ca Django, in loc sa mearga el fain-frumos, ca la mall, cu 500 de dolari in buzunar, si sa-si rascumpere toata nevasta, are nevoie de o mare cacealma eliberatoare. Planul e soldat, cum ar recita prompteristele, cu multe pierderi de vieti omenesti – 18 murira, doi scapara, tot ca pe vremea lui Nea Marin. Premisa asta e atat de fortata, incat ma face sa-mi fie dor de filmele cu asteroizi gonind spre Terra.
Un film construit pe o asa coloana vertebrala e un fel de colac de salvare dezumflat.
Si-atunci, cum se explica, printre atatea carpeli si improvizatii, succesul? Evident, reteta magica: violenta gratuita plus dorinta de razbunare. Ca un titlu in Can-Can: Ce ti-a mai placut razbunarea, cinefilule!
Acum, trebuie sa intelegeti ca nu puteam fi dezamagit fara sa ma fi amagit inainte. Critica mea se datoreaza si asteptarilor ridicate pe care le aveam de un film de Oscar, in general, si de la un film de Tarantino, in particular. Am crescut cu Pulp Fiction in minte si ma intristeaza sa-l vad pe Tarantino incepand sa faca filme doar pentru bani, multi bani. Altminteri, daca n-aveti pretentii mari, filmul e bun. Pe-acolo, prin zona filmelor cu Chuck Norris sau Dolph Lundgreen.
O singura chestie e cu adevarat misto in Django: muzica. Pentru ca sunt multe piese din spaghetti-westernurile anilor ’60-’70, scrise de Ennio Morricone, de-aia.
