N-am inteles niciodata de ce obiectele legate cumva, fie si doar tangential, de sentimentul amoros, sunt de culoare roz sau rosie. Presupun ca iubirea este vazuta ca fiind indisolubil legata de organul din stern si de sangele pe care acesta il pune in miscare, tinandu-ne in functiune organismul. Astfel ea este investita cu o influenta capitala in vietile noastre, vitala, cam la fel cum sunt inima si sangele pentru corpul nostru fizic. M-am mai gandit ca, poate, pe vremea cand oamenii nu aveau prea multe cunostinte de biologie, inima era singura care ocupa tronul functiilor vitale. Si atunci era firesc ca ceva atat de pur si de minunat precum iubirea sa izvorasca de acolo.
Azi stim mai multe. Si stim ca atunci cand suntem tristi, reactiile fiziologice, dezechilibrele nu se manifesta numai la nivel cardiac. Organe mult mai prozaice, cum ar fi ficatul sau stomacul, au si ele de suferit. Ca sa nu mai vorbesc de creier si de bulversarile de acolo. Numai ca nimeni nu pune pe tricouri imagini cu un stomac ulcerat sau cu un ficat marit. In continuare, troneaza in imaginarul nostru poze cu inima rosie si dragalasa sagetata.
Mai exista o idee extrem de raspandita, si anume aceea a generozitatii iubitilor. Se crede ca atunci cand esti iubit, celalalt nu are cum sa-ti faca rau. Daca te iubeste, nu te raneste. Fals, zic eu. Nimic mai fals.
Cele mai adanci rani le provocam, impotriva oricaror aparente, atunci cand iubim. Nu ne ascutim niciodata cutitele cu mai multa ravna ca atunci cand iubim. Nu lovim niciodata cu aceeasi forta, nici sangele nu tasneste la fel de rosu, cu pigmentul cel mai puternic din cate s-au vazut. Iubirea este mai mult despre spini decat despre dulceata de trandafiri, sa fim bine intelesi. Este o creatura ciudata, respinge izvoarele curate, le intoarce spatele plictisita si pleaca sa se adape prin locuri imunde. Este cel mai bizar lucru din lume, se scalda in noroi si pielea ii ramane curata, fara riduri si fara nisipuri ascunse. Poetii o tot comparau cu flori si figura de stil merge pana la un moment dat, daca adaugam langa „floare” epitetul „carnivora”.
Iubirea e o floare monstruoasa, cu petale otravite din care ne hranim pe rand. Nu ne oferim nectarul zeilor, ambrozii mirifice, ci ne daruim cu galanterie otravuri dulci, care ne mananca maruntaiele si ne rod epiderma. E o dependenta care ne devoreaza si ne arunca apoi lumii ca niste samburi stricati, care n-au apucat sa incolteasca si sa dea rod.
Ea nu promite raiuri, ci o suspensie intre paradis si iad. Suntem legati pe niste fire elastice si sentimentul ne arunca de sus in jos ca si cum am fi niste mingi de balci. De aceea, ne certam atat de cumplit, de aceea imbratisarile ne frang uneori oasele, de aceea cand avem orgasm murim cate putin, ne cufundam cu toata fiinta intr-un negru plusat. Nici pomeneala de dragalasenie. Aia e fata ei umana, comerciala. Insa cine vrea s-o priveasca drept in ochi, nu va vedea trandafiri si albastrele, ci flori gigantice uriase, care te paralizeaza si te lasa naucit, lipsit de ratiune, strain tie, de nerecunoscut.
Cand iesiti pe strada, cautati nebunii. Cautati fiintele cu priviri halucinate, cautati epidermele arse, cei impinsi afara din spitale, nerecunoscuti de niciun sistem, orfanii, ratacitorii. Coborati in vai, cautati-i printre stanci. Se feresc de trecatori caci nu se mai recunosc ca apartinand acestei specii. Iubirea nu e facuta pentru oameni. Noua ni se ofera variantele ei diluate, caldute, indulcite artificial cu pleiade de vorbe dulci si slagare la moda, certificate de casatorie si promisiuni de perpetuare a speciilor. Nici Moise nu l-a vazut pe Dumnezeu decat sub forma unui tufis arzand. Cum am putea noi ridica privirea? Ce aroganta ar fi asta? Iubirea nu lasa in urma decat un supravietuitor. Actul de canibalism este obligatoriu. Unul il mananca pe celalalt. De aceea, daca n-am fi dresat-o, daca n-am fi trecut-o printr-un filtru obligatoriu care s-o faca acceptabila din punct de vedere social, ea ar fi fost scoasa in afara legii. Ar fi fost declarata ilegala. Cum sunt drogurile. Cum e absintul pur.
De aceea imi vine sa rad ori de cate ori aud celebrul dicton hippie “make love, not war!â€. Oamenii nu stiu. Nu stiu ca “loveâ€-ul asta ar fi mai cumplit decat toate razboaiele nucleare, decat toate armele biologice si ca ne-ar duce la extinctie mai repede decat un asteroid gigantic. Am umbla toti cu inima smulsa din piept, tinand-o in maini. Nu s-ar mai coace paine, nu ar mai creste cozonacii prin cuptoare si gradinitele ar ramane pustii. Caci animalul asta e unul sterp. Care supravietuieste autodevorandu-se si metamorfozandu-se la nesfarsit.
In starea ei pura, a incetat sa mai existe odata cu Olimpul. De indata ce am pravalit zeii de acolo, am ingropat-o si pe ea, si am tintuit-o intr-o cusca, inchisa cu sapte lacate, sub sapte peceti. Din cand in cand fiinte inconstiente, temerari fara nume, se strecoara printre gratii. Mereu intra doi si iese doar unul, refacand in sens invers mitul platonic.
