Draga mea A.,
Cat de al dracului de mult timp mi se pare ca a trecut. Imperiul hititilor mi-e mai aproape decat zilele acelea, mai usor mi-e sa-mi imaginez cum trebuie sa fi mers lucrurile intr-o Atlantida de deasupra marii decat sa-mi imaginez cum au fost acele ultime saptamani ale noastre.
Enervant e ca imi aduc aminte fiecare detaliu, doar ca, insumandu-le, nu pot incropi mai mult decat o statuie de ceara a ceea ce a fost. Lipseste esentialul, lipseste partea in care bateau inimile. E ca si cum ai incerca sa-ti amintesti un gust, sau un parfum, sau un orgasm, sau o durere. Nu poti, lucrurile astea nu lasa alta urma in afara de numele pe care l-au purtat candva. Imi amintesc ca era gin tonic, imi amintesc ca era Sicily, imi amintesc ca imi tremurau si degetele de la picioare, imi amintesc ca stateam cu capul pe polita de lemn a unui bar si lacrimam, dar nu-mi pot in niciun fel imagina cum erau toate astea, de fapt.
Da, trei milenii si jumatate, regele Suppiluliuma a fost prietenul meu cel mai bun, stiu perfect ce tabieturi avea dis de dimineata, cum isi bea el vinul in palatul ala racoros din Hattusa, ca un stapan al intregii lumi, am fost acolo. Despre gustul cafelei mele de dimineata de acum jumatate de an nu mai stiu nimic. Dumnezeule, cred ca si cadavrele se descompun mai lent de-atat!
Seara aia, in care te uitai pe geam si ziceai ca uite, Mihai, norii astia au forma de inima, iar eu ti-am zis ca nu e exclus, pentru ca inima insasi are forma de nor, si ma gandeam cat de mult trebuie sa te fi iubit, ca sa am puterea de a trece peste toate mizeriile pe care ti le facusem, fara sa simt nevoia de a ma arunca pe fereastra chiar in clipa aceea, fara sa ma dispretuiesc pentru cat de jigodie fusesem. Si pe urma m-am uitat si eu la nori si le-am vazut forma de inima si mi-am adus aminte de Mada, care ma astepta chiar atunci, si m-am gandit ca trebuie sa fii grozav de indragostit ca sa ii vezi astfel, si m-am mirat un pic gandindu-ma ca tu, dupa zece ani si ceva, inca mai esti indragostita, pe urma un ciot de gand m-a sagetat – daca esti si tu ca si mine, indragostita de altcineva? – dar l-am scos afara din minte ca pe o presimtire neagra, pentru ca, desi stiam c-o sa te pierd, nu aveam putere sa ma gandesc la asta atunci, nu aveam atata energie incat sa ma gandesc cum si cand o sa se intample.
In cealalta parte, calendarul despartirii era mult mai precis: numaram zilele pana pe 24 octombrie, ziua nuntii ei.
– Daca mai bei in halul asta, nu mai apuci toamna, mi-ai spus razand, la o terasa, la mare.
– Si-asa nu-mi place toamna, ti-am zis.
Si, pe buna dreptate, n-avea de ce sa-mi placa.
Dar la inceput nu mi-a stat gandul la asta. Primavara si vara au trecut fara sa ma incurce catusi de putin, nu aveam niciodata chef sa ma gandesc la ceea ce avea sa urmeze concret. Poate ca ma bosumflam adesea, gandindu-ma cat de nedreapta e o poveste de dragoste atunci cand nu poti s-o simti vesnica, atunci cand nu-ti poti face planuri de viitor, dar in marea parte a timpului ma simteam privilegiat, norocos, stiam ca viata mea se sfarseste in curand, dar nu puteam decat sa-i multumesc lui Dumnezeu ca a ales sa-mi toarne in pahar cea mai dulce dintre toate otravurile. Pe urma imi spuneam ca o poveste de dragoste pe care o simti vesnica e si ea inutila: vesnica trebuia sa fie dragostea mea cu tine si ce insemnase asta, daca nu un lung prilej de amanari esentiale, un lung pretext pentru cronicizarea derapajelor.
Revenind, trebuie sa-ti povestesc ca, abia pe la jumatatea lui septembrie, cand am mers impreuna cu ea sa-si caute rochie de mireasa, abia atunci, dintr-odata, am simtit un gol in stomac si a trebuit sa ma sprijin de un perete ca sa nu cad din picioare. Abia atunci am inteles ca-mi cam intrasera zilele in sac.
Intr-un fel, a fost bine. Ea a lasat-o dracului de rochie de mireasa, am mers impreuna la ea acasa – cred ca ai ei incepusera sa se prinda despre ce e vorba in propozitie, taica-sau incerca sa-si ascunda dispretul, maica-sa ne tragea niste ocheade pline de mila si intelegere – si am stat toata dupa-amiaza in pat, lichidand rapid, printre orgasme, vreo doua sticle de vodca. Si tot ei i-a venit ideea: daca tot e sa-si caute rochie de mireasa, ar putea sa profite de ocazie si sa mearga sa si-o aleaga de la Viena. Sub pretextul asta, am fi putut petrece si noi o saptamana a noastra pe undeva. Bine, n-am fi fost chiar singuri – ca sa evitam suspiciunile si complicatiile trebuia s-o luam cu noi si pe Nora, prietena ei cea mai buna. Mi-am aranjat si eu apele pe la serviciu, simuland o delegatie la Oradea – si ma mir cu cata ignoranta am tratat lejeritatea cu care tu ai primit vestea maruntei mele absente. Una peste alta, spre sfarsitul lui septembrie, eram deja acolo.
A fost ceva initiatic, ritualic, in excursia aia. Tigarile, muzica din masina, copacii de pe marginea drumului, gropile din asfalt, opririle in benzinarii ca sa ne usuram, toate faceau parte dintr-un larg ansamblu funerar, ca o ultima dorinta pe care condamnatul la ghilotina are dreptul sa si-o indeplineasca. Convenisem, inca dinainte de a trece granita, ca, odata cu intoarcerea, vom inceta sa ne mai vedem. Vietile pe care ni le alesesem in necunostinta de cauza, inainte sa ne cunoastem, trebuia sa-si continue mersul lor pe cat de gresit, pe atat de firesc. Da, si Viena a fost neasteptat de primitoare pentru doi evadati ca noi. Nora a fost o minune, marturia ei complice ne ajuta sa nu cadem in extrema depresiei si sa pastram decenta vesela a celor care stiu sa-si savureze destinul. Si austriecii aia sobri, cu fetele lor de oameni morti, ne aduceau aminte tot timpul cat de norocosi eram, pentru ca noi traisem, in cateva luni, mai mult decat aveau ei sa traiasca intr-o viata plicticoasa si monotona. Si cladirile alea reci si verzui, si trasurile alea imbecile, toata atmosfera aia retrograda era acolo ca sa consemneze ultimele noastre zambete ca intr-o poza ingalbenita de pe vremea dagherotipului.
Ultima seara a fost un pic mai grea. Noaptea, dupa ce n-am mai putut face dragoste, am stat amandoi pe geamul hotelului, dezbracati, cu picioarele balanganind in eterul fostului imperiu, ca Peter Pan si Wendy, fumand tigara de la tigara si privind acoperisuri si hornuri. Niste negri drogati, singurii beneficiari de la ora aia ai trotuarului de dedesubt, ne-au privit un pic speriati. Le-am zis sa stea linistiti, n-avem de gand sa sarim. Ar fi fost prea simplu.
Si s-a sfarsit ca in filmele americane. Avea doua valijoare in maini si cauta sa-si descuie poarta. Lipsea doar peronul.
Da, draga mea A., era Duminica noaptea. Habar n-aveam ca incepea o saptamana din care mi-ar fi placut sa lipseasca ziua de joi.
Click aici pentru a treisprezecea scrisoare.
Click aici pentru a doisprezecea scrisoare.
Click aici pentru a unsprezecea scrisoare.
Click aici pentru a zecea scrisoare.
Click aici pentru a noua scrisoare.
Click aici pentru a opta scrisoare.
Click aici pentru a saptea scrisoare.
Click aici pentru a sasea scrisoare.
Click aici pentru a cincea scrisoare.
Click aici pentru a patra scrisoare.
Click aici pentru a treia scrisoare.
