In cazul in care va e dor de o ora (si 40 de minute) de religie (ortodoxa), va recomand Ostrov in regia lui Pavel Lunghin. Filmul la care a lacrimat o Rusie intreaga. Altfel, nu aveti niciun motiv sa mergeti la el.
Pe scurt, povestea. Primele secvente se desfasoara in timpul celui de-al doilea razboi mondial si sunt alb-negru. Un matelot este obligat de nazisti, pentru a-si salva pielea, sa-si impuste comandantul. Lasitatea sa il va urmari toata viata. Sarim apoi la sfarsitul anilor ’70, cand pe o insula pe care traiesc calugari, un om isi ispaseste vina. Cand nu e macinat de remuscari, vindeca, sfatuieste, se roaga, scoate draci si se bucura de faima in tot tinutul. Nu stim niciodata daca miracolul e real sau e iluzie, dar nici nu conteaza asta. E iarna, e frig, totul e gri, iar singura pata de contrast o reprezinta flacarile din camera cazanelor pe care acelasi om le alimenteaza vesnic. Transparenta metafora.
De altfel, cam acesta e cusurul acestui film. Prea marea transparenta. Spune tot ce stii ca vei auzi. Daca ai o idee vaga despre religia ortodoxa, concepte precum mantuire sau ispasire, atunci vei sti si incotro o apuca filmul. Prea multe curbe nu are. Pelicula curge liniar, punctata de imaginea unei roabe cu care se transporta mereu carbuni (sisificul drum al fiecarui crestin, truda care nu se incheie decat cu “intoarcerea in taranaâ€), cu scene de comic palid, prea palid ca sa tensioneze o linie atat de flasca. Anatoli vrea sa ilustreze imaginea unui monah atipic, dar nu reuseste. E aspru atunci cand trebuie, bland atunci cand e nevoie, absurd cand se impune (cazul unei taranci careia ii cere sa vanda tot ce are, inclusiv porcul, si sa plece din Rusia Sovietica in Franta pentru a aduce alinare unui sot pe care ea-l credea mort de decenii, dar despre care Anatoli ii spune ca e bine merci, pe patul de moarte, daca-mi este permisa ironia). E “by the bookâ€. Mult prea “by the book†desi cateva bufonerii (ungerea clantei cu funingine, aruncarea pe foc a cizmelor si plapumii percepute ca instrumente ale “rauluiâ€) incearca sa prezinte personajul ca un excentric. Singularitatea e doar mimata, nu e autentica.
Filmul, am inteles, face ravagii pe la intrunirile, seminariile, conferintele ortodocsilor. Si e firesc sa fie asa. E un film-catehism, manual de educatie religioasa ortodoxa. E bun de difuzat la ora de religie, asa cum v-am spus inca de la inceput. De aici insa pana la comparatii (aberante) cu Tarkovski sau Dostoievski e cale lunga. Tarkovski nu da mura in gura. Lunghin nu numai ca face asta, dar are si o perfuzie gata pregatita in cazul in care prima administrare esueaza.
Piotr Mamonov, cel care-l interpreteaza pe parintele Anatoli si caruia nu-i pot nega meritele pentru interpretare, este un star rock ce a renuntat la cele lumesti si a imbracat rasa monahala. Nu stiu cat l-a ajutat asta in actorie, dar cert e ca personajul sau cam tine intreg filmul pe umeri. Cu ceva ajutor si din partea imaginilor. Da, decorul minimal, in nuante de alb, gri, negru, intinderile pustii de ape in care se oglindesc cerurile indiferente sunt excelent surprinse.
Daca il cautati aici pe Zosima lui Dostoievski, veti fi foarte dezamagiti. Pe de alta parte, misticismul lui Tarkovski era unul macinat de indoieli, propunand un joc de lumini si umbre, cel al lui Lunghin este unul rasarit exact din negurile evului mediu. Parintele Anatoli e o fiinta claustrata in sine, iar personajele secundare, “semenii†devin simple carje in mantuirea personala. Nu gasim nimic din deschiderea Calauzei lui Tarkovski catre celalalt, ci doar o suferinta autista vazuta ca singura cale spre mantuire, intr-un ortodoxism militant, agasant, iar finalul ofera o cheie mult prea ieftina unei probleme atat de complexe.
PS: Am inteles ca ultimul film al lui Lunghin, “Tarâ€, ilustreaza relatia lui Ivan cel Groaznic cu Mitropolitul Filip sub forma conflictului a doua personalitati, viziuni total diferite. Totusi, pe un forum ortodox, credinciosii erau foarte suparati pe regizor pentru ca, intr-unul dintre cadre, Mitropolitul apare cu pipa in gura…
