Coraline – un basm pentru adulti

Sa stabilim de la bun inceput ce nu este Coraline. Coraline nu este o animatie destinata copiilor. Si nu pentru ca as fi genul care crede ca trebuie modificata povestea “Capra cu trei iezi” (am inteles ca exista in librarii editii cu povesti “cenzurate”) pentru ca ar fi prea violenta si ar traumatiza mintile fragede. Ci pentru ca vizual, lucrurile capata o alta greutate, diferita de aceea pe care o au atunci cand sunt doar lecturate.

Coraline aduna elemente din alte povesti: avem o fetita, o calatorie si o alegere. Insa este vorba de o eroina a zilelor noastre, care nu mai poarta sosete pana la genunchi si rochii bufante. Ci una dezghetata, care observa cu acuratete realitatea si nici ironia nu e straina de limba ei. Uneori este chiar enervanta, deloc toleranta. In fine, in niciun caz nu este genul de fetita care-si face usor prieteni. Se afla in pragul adolescentei si se simte neglijata de parinti. Asa ca isi gaseste o lume a ei in care sa evadeze in care toate sunt bune si frumoase. In aparenta. Cam cum era si casuta de turta dulce a lui Hansel si Gretel. Trecerea insa are loc dintr-o realitate searbada, plictisitoare, intr-o fantezie stralucitoare si din care nu mai stie apoi cum sa scape.

Filmul este o ecranizare a unui roman a autorului Neil Gaiman, un scriitor fantasy extrem de prolific si de apreciat. Coraline este un basm modern, actual, cu oameni care scriu carti despre gradinarit si cu monstri insetati de afectiune. “Cealalta mama” care apare sub chipul mamei ideale, care coace prajituri si care isi inveleste fiica inainte de culcare, nu s-ar da in laturi de la nimic pentru a o lega pe aceasta pe vecie de universul ei, in care se ajunge printr-un tunel intr-un zid. Cele doua lumi nu sunt separate, ci trec usor una in cealalta, iar tocmai aceste punti sunt zonele cu potential de pericol.

Povestea, scenariul sunt clasice, au si acea tenta moralizatoare care devine un ingredient absolut necesar al genului (parintii nu trebuie sa-si neglijeze copiii, iar copiii nu trebuie sa se lase sedusi de aparentele inselatoare), insa farmecul filmului consta in detalii. Vizual, animatia de tip stop motion, care este considerata o arta pe cale de disparitie, combinata cu tehnologia 3D este spectaculoasa. Fara sa cada in capcana facila a amanuntelor horror, fara sa arate membre taiate si sange curgand, Coraline da fiori prin modul in care sunt desenate siluetele, prin culorile sumbre, prin imaginile caricaturale si asocierile atipice pe care le realizeaza. Disconfortul pe care-l transmite spectatorului actioneaza la un nivel mult mai subtil.

Tot la capitolul reusite, trebuie sa remarc si personajele secundare: doua domnisoare batrane, care isi impaiaza cainii si le lipesc aripioare de inger inca din timpul vietii, si un artist de circ, care vorbeste cu un puternic accent rusesc si care pregateste un numar cu soareci dansatori, ofera culoare si exotism.

Dakota Fanning i-a imprumutat vocea lui Coraline, in timp ce Teri Hatcher and John Hodgman dau glas parintilor.

Coraline, fara sa fie o capodopera, este o alternativa interesanta la mult mai conventionalele si mai dulcegele productii gen “The Princess and the Frog” sau “Up”. Mi-e dor insa de o animatie in stilul lui “Persepolis” sau “Waltz with Bashir”. Dar aici deja vorbim de cu totul altceva.