Sa ma iertati pentru jocul de cuvinte ieftin, nu stiam cum sa incep un articol despre Searching for Sugar Man. Da, e un film. Nu, nu va asteptati sa vedeti cinematografele pline, e un film documentar. Da, a castigat mai alaltaieri premiul BAFTA la categoria documentare, probabil o sa ia si Oscarul de profil. Dar daca e sa ma intrebe cineva pe mine – si chiar daca nu ma intreaba nimeni, ca doar de-aia scriu pentru simbrie – e de departe cel mai bun film al anului.
Cautam un nou The Artist de aproape un an. Ma tot minteam singur: o fi ala, o fi alalalt. Nu l-am gasit, il cautam la categoria gresita, adica la cel mai bun film. Doua dintre ele m-au lasat atat de rece incat nu am trecut de jumatate (Lincoln si, spre surprinderea Irinei, Amour). Alte doua au fost dezamagitoare (Silver Linings Playbook si Django Unchained). Cel mai coerent de pana acum mi s-a parut Argo (Irinei nu i-a placut), dar imi e si mie clar ca e un film de AXN TV, nu de Oscar.
In fine, dupa ce am vazut ca a luat BAFTA, mi-am adus aminte de recomandarea entuziasta a unui amic cinefil si mi-am facut curaj sa vad Searching for Sugar Man. Spun ca mi-am facut curaj pentru ca, dupa ce am lucrat multi ani in presa, am o jena in a vedea filme documentare. Stiu cat de usor e ca, ascuns dupa degetul realismului metodic, sa umbli cu ocaua mica si sa extragi din viata exact ce iti serveste cauzei. Documentarele sunt credibile si, prin asta, manipulatoare. Ceea ce ma enerveaza. Drept pentru care prefer viziunile artistice, mijlocite, interpretate asupra vietii.
Din fericire, Searching for Sugar Man le imbina pe amandoua: e un documentar despre un artist. O sa-mi spuneti ca asa a fost si Pina, anul trecut. Da, doar ca Searching for Sugar Man are ceva in plus: o poveste senzationala, fabuloasa, neverosimila. De-asta, probabil, nici nu mergea facut un film „artistic” dupa ea, pentru ca numai eticheta filmului documentar te face sa crezi.
In primul rand, Sugar Man mi-a adus aminte de Cohen, de felul in care ii cautam casetele acum vreo 16-17 ani, de anonimatul lui tarziu si de tot felul de alte lucruri despre care am scris aici. Imi imaginez, uneori, ca Oliver Stone n-ar fi ales niciodata Waiting for the Miracle pentru coloana sonora a lui Nascuti Asasini. Ar mai fi ajuns Cohen celebru sau ar fi ramas un folkist de nisa, ingropat in arhivele muzicale ale anilor ’70?
Sigur, raspunsul usor e ca da, ca pana la urma cineva… Dar poate cineva paria, cand vorbim despre industria muzicii?
Exact despre asta e vorba in Searching for Sugar Man:
Un cantaret din Detroit, un boem aproape homeless, scoate doua albume la inceputul anilor ’70 (exact ca primele doua albume ale lui Cohen, de altfel, si veti observa ca asemanarile nu se opresc aici). Primul album e un esec complet, al doilea la fel. Totusi, o copie a discului ajunge, cum-necum, in Africa de Sud. O tara inchisa la vremea aceea, cu o istorie asemanatoare Europei de Est, doar ca nu din cauza comunismului, ci a nazismului tarziu – politica de apartheid. Aici, in vechea colonie olandeza, cantaretul, Sixto Rodriguez pe numele lui, devine o legenda underground. Versurile sale anti-sistem il fac mai iubit decat Bob Dylan, conjunctura il face mai celebru decat Elvis Presley. Insa Africa de Sud are atat de putine contacte culturale si economice cu exteriorul, incat Rodriguez n-are sa afle despre existenta sa de vedeta decat dupa vreo 27 de ani.
Emotionant e insa ce se intampla cu el in tot timpul asta. Si dupa. Despre asta nu va povestesc, pentru ca merita sa va uitati.
***
De fapt, sa recunoastem fara rusine: multi dintre noi suntem copii ai culturii pop. Si, sincer, ma saturasem de povestile sinucigase ale mamei mele. De povestile cu Hendrix, cu Morrison, cu Cobain. Cu Janis Joplin, cu Amy Winehouse. Printre atatea inmormantari, Sugar Man este resurectia de care oricare din noi are, din cand in cand, nevoie.
