Cum afara e iarna, innorat si cum niciun fulg nu se milostiveste de noi, citadinii care am pandit partiile cu un ochi de la departare de doua luni de zile incoace, inseamna ca vrand-nevrand stam in spatii inchise. Si ca sa nu ne plictisim in compania caloriferelor si a aparatelor de aer conditionat, mi-am zis sa va mai vorbesc despre niste filme.
Azi va vorbesc despre Avatar desi probabil stiti cam tot ce se poate sti despre el, inclusiv cate flori si cate papadii erau pe Pandora. Stiu oameni care se declara saturati de acest film fara sa-l fi vazut. Da, exista acest risc atunci cand un produs este supraexpus in media si cand este promovat absolut agresiv. Referitor la el, am sa fiu concisa: este ca si cum te-ai duce la o nunta la tara, intr-un cort de campanie, si te-ai imbraca in rochie Versace, iar in picioare ti-ai pune Louboutin, iar acolo ai servi jumari si carne de la galeata cu ceapa din belsug. Adica discrepanta intre efectele vizuale si tehnologii, pe de o parte, si scenariu pe de alta, este atat de mare incat ramai naucit. Personal, n-am fost niciodata fan al creatiilor lui James Cameron. Nici ca adolescenta, Titanicul domniei sale nu mi-a scufundat trairile. Ei, acum e tot un fel de Titanic, care nu se mai afla pe ocean, ci la mare departare de pamant. Nu aveam asteptari de subtilitate. E ca si cum i-ai cere unui arhitect de zgarie-nori sa iti construiasca o casuta de turta-dulce. S-ar putea sa o ridice, nu zic nu, dar pe la colturi tot se va vedea otelul si betonul armat. Deci, credeti-ma pe cuvant: am avut toata bunavointa. Am fost dispusa sa accept si un scenariu cu buni si rai, cu acest binom lansat de basme si sa cred faptul ca, in asemenea povesti, binele invinge oricat de slabe ar fi sansele lui, ca asta e conventia stilistica si ca e normal sa fie asa. Mi-am luat sufletul de copil de acasa si m-am dus sa-l vad 3D. Mi-am pus ochelarii si m-am asezat cuminte, asteptand sa fiu transportata in lumea mirifica a Pandorei.
Da, natura este senzationala, bogata, vie, vibranta. Da, plutesc niste pufuri mici spre tine. Da, pandorienii arata frumos si calaresc niste animale mitice, cumva asemanatoare dinozaurilor. Oamenii sunt rai si materialisti. Americani care isi intind pretentiile imperialiste dincolo de granitele terestre. Petrolul este inlocuit aici de un minereu care se afla chiar sub copacul sacru. Pandorienii sunt buni si sunt frati la propriu cu codrii din jur. Au un fond de amintiri, o memorie comuna. Lucru care mi-a placut. Ei, aceasta este aparenta filmului. Perdeaua ei de o luxurianta impresionanta, reflectoarele ei orbitoare. Dar mie nu-mi place sa raman mult timp in fata perdelelor si, cand incep sa ridic cortina efectelor pe care James Cameron le-a tesut vreme de 14 ani, ce vad: un scenariu prost. Penibil. Rizibil. Replici copiate din vocabularul lui Bush: We are going to fight terror with terror!, urla la un moment dat soldatoiul cel rau si insensibil. Cu mentiunea ca cei albastri si inalti nu facusera nimic!
Si repet: pretentiile mele erau modeste. Grupuri care pot fi perfect identificate cu comunitati reale: pandorienii sunt indieni macelariti de rasa alba si, ceea ce este si mai rau, se comporta ca atare, emitand din cand in cand strigate tribale. Sau sunt bastinasii din Irak, Afganistan etc. Americanii sunt… americani. Si niciunul dintre grupuri nu depaseste granita acestor clisee. Unii cu tehnologia, iar altii cu natura. Care aici devine aproape o noua religie. Salut totusi mesajul ecologist, dar din pacate niciun mesaj din lumea asta, oricat ar fi de benefic pentru viitorul umanitatii, nu poate salva un film. Si nici sutele de milioane investite in efecte nu pot infaptui miracole. Si oricum nu este treaba filmelor sa salveze ceva. Orice.
Am citit ca James Cameron a asteptat ca tehnologia sa progreseze pentru a-si pune pe pelicula povestea. Ca nu avea instrumente suficient de evoluate pentru filmul pe care il planuia. Ca el gandea mult prea departe si stiinta era incapabila sa tina pasul cu el. De fapt, demersul este invers: tehnica este mult prea indrazneata pentru o poveste care scartaie din toate partile. E ca si cum ai avea un castel cu o fatada impresionanta, dar, undeva in parcul din curtea interioara, se ascunde un wc turcesc. Sigur, exista oameni care vor ramane muti de admiratie in fata intrarii. Si vor lesina acolo, pe prag. Dar cei care patrund totusi in castel n-au cum sa nu-i observe hibele de scenariu si de interpretare. Apropos, la bugetul de care a beneficiat, nu putea totusi sa angajeze un scenarist si sa nu mai faca el treaba asta enervanta si derizorie, total marunta si insignifianta?
In plus, 165 de minute sunt prea multe pentru un film care nu contine decat doua-trei momente mai consistente. James Cameron pare sa fi lungit inutil povestea, care astfel este diluata pana la limita suportabilului. El nu a facut un film: ci a gasit doar un pretext cu substrat moralizator extrem de transparent pentru a ne arata si a ne impresiona cu niste efecte intr-adevar senzationale. Dar doar atat. Ca si cum ne-ar spune: “Hai, mai stati putin, mai am o smecherie de aratat, uite, un munte zburator, uite un copac, uite, pot sa-mi bag parul ca un stecher intr-o coama de dragon. Si tu, spectatorule, sa zici: “Tiii! Ce chestie!â€. Si atat. James Cameron nu are pretentii prea mari de la noi.
In concluzie: intr-adevar, Avatar e un fenomen. Doar ca nu e unul complet cinematografic. Ci doar tehnic. Te uiti la el ca si cum ai analiza o masina de spalat ultra-performanta care face poze hainelor in timpul fazei de clatire.
Eu ii fac o urare: dupa ce-a facut Titanic, Terminator, Avatar, ii doresc ca bugetul lui sa se ridice, hai sa nu fiu zgarcita, la 30 de milioane, pentru urmatorul film. Ca un fel de test asa: daca bani nu sunt, nici filme nu-s?
Cu un lucru bun am plecat totusi: am vazut trailerul la “Alice in tara minunilor†regizat de Tim Burton. Tot 3D, tot cu efecte. De-abia astept data premierei in Romania: 5 martie.
