La inceput, pasunile internetului pe care femeile au inceput sa pasca din ce in ce mai in voie, ma lasau siderat. Socat. Mut. Acum ma bucur sa va pot anunta ca a functionat si in cazul meu acel proces care s-a dovedit intotdeauna eficient in cazul fiintelor suprasaturate: imunizarea. Acum ma uit, nu-mi mai creste pulsul, doar constat. Fiti sigure ca o fac la rece, mercurul nu mai urca in termometre, nici presiunea nu mai scade in urechi. Mi-am invins slabiciunea. Sunt doar ochiul critic care va priveste si o mana care nu tremura pe tastatura.
Initial, blogurile mi s-au parut interesante ca idee. Acum sunt atat de multe incat e ca si cum as incerca sa caut aur intr-o gramada de balegar. Cum de felul meu, sunt un cautator, am continuat sa sap, sperand ca stralucirea nestematelor gasite eventual imi va distrage atentia de la duhoarea suportata pana atunci. Azi ma voi referi la o anumita categorie de bloguri: si anume blogurile tinute de cele dependente de cumparaturi. In special, de haine. Stiu ca nu va suna a noutate, toate sunt. Insa unele ies in fata si, in loc sa spuna cu privirea spasita, ochii in pamant: „Da, sunt bolnava. Irosesc resursele planetei pe carpe ce nu reusesc sa-mi acopere surplusurile, dar nici minusurile. Da, unele carpe pot costa foarte mult. Cat de mult? Extrem de mult. Depinde de generozitatea parintilor si a iubitului meu. Mi-e rusine de mine. Stiu ca sunt virusata, stiu ca e ceva defect la mine, stiu ca sper in zadar ca geanta Jimmy Choo sa ma faca mai frumoasa si mai desteapta. Dar nu ma pot abtine. Ajutor! Dati-mi leacul de care am intr-adevar nevoie”. Acum depinde de ajutor: un giggolo, o liposuctie, o verigheta. Sau ingrasarea si ruinarea tuturor adversarelor, pe toate planurile.
Cuvantul rege al blogurilor de „shopaholice” este „tinuta”. Cu variantele sale in engleza „outfit”, „look”. Daca in articolul legat de turismul practicat de femei, m-am referit in mod special la productiile foto langa obiective turistice si culturale, dar si langa monumente culinare, acum am observat ca femeile suferinde de aceasta dependenta groaznica se imortalizeaza in tot felul de momente, fara discernamant. Cand se pregatesc sa inghita o maslina, cand beau o cafea (am observat ca o culme a „stiloseniei” o constituie Starbucks-ul), cand se duc la culcare, cand sunt balonate, cand nu mai sunt balonate. In orice moment de extrema importanta a existentei lor deosebit de consistente, tin sa anunte potentialele milioane de vizitatori cum se numesc toate articolele pentru care s-au transformat in umerase si vitrine. Sub fiecare fotografie, noteaza cu o acribie demna de un om de stiinta, incepand de sus in jos denumiri complicate si de neinteles pentru mine.
Initial am crezut ca aceste bloguri functioneaza ca un magazin online si ca respectivele articole sunt de vanzare. Numai astfel puteam gasi un sens prezentei lor in mediul virtual. Apoi mi-am dat seama ca eram un suflet marunt si ca gandeam supus fiind unui mercantilism de cea mai joasa speta. De fapt, femeile dependente doreau sa comunice ceva despre ele, despre arta, despre lume. Textilele sunt incarcate cu o dimensiune ontologica. Dilema alegerii unei perechi de chiloti care sa se asorteze cu agrafa tradeaza o zbatere. Am inteles ca, desi aceste femei sunt cele mai feroce consumatoare pe care vi le puteti imagina, in ciuda discursurilor cand dorintele lor cele mai arzatoare sunt sa salveze balenele roz si copiii in prag de inanitie, totusi ele sunt niste victime. Abia acum inteleg gravitatea fenomenului. Este ceva mai grav decat molima, decat holera, decat manelele. Este un cancer ce le roada pe gingasele noastre companioane, amenintand sa le lase mai gaunoase decat o masea stricata.
Ele insele simt ca ceva este in neregula cu ele. Ca ceva le face mai mult rau decat lenjeria din materiale sintetice sau rujurile cancerigene. Asadar, exhibarea lor pe care eu in mod total eronat am atribuit-o initial orgoliului si unei anume calitati de „neam prost” nu este altceva decat un strigat de ajutor.
Eu insumi sunt pe cale sa fondez un ONG care sa le curme suferinta acestor shopaholice. Fac un apel pe aceasta cale oricarui suflet crestin, musulman, budist sau amish, ca acum in pragul sarbatorilor si la cumpana dintre ani, sa incercam sa salvam, in afara de cativa porci si brazi, si cateva oi ratacite pe campiile internetului, unde behaie in agonie. Chinul lor poarta marci de renume, insa nu devine prin aceasta mai putin real. Daca ridicati catifelele, sclipiciul, va veti speria. Odata au fost si ele oameni. Acum nu trebuie sa ne dezicem de ele. Trebuie sa le aducem inapoi, in sanul nostru.
Undeva in fata unei oglinzi, poate chiar in casa vecina, poate chiar in caminul unui prieten, o femeie se indreapta cu pasi mici, dar siguri, spre pieire. Isi pune chiloteii, tricouasul, sacouasul, fustita. Se duce la oglinda, isi tuguiaza amenintator buzele (de fapt, se uraste pe sine, cam ca bulimicele si anorexicele), scoate un sold in fata, mana o sprijina de el, intrucat este deja obosita si nu o mai poate sustine. Clipeste pierit, o geana se desprinde si cade, plutind ca un fulg. Iar aparatul face TAC! Cu ultimele puteri, descarca poza si incepe sa scrie: chiloteiX, cumparati de la Y, fustita Z si asa mai departe. Aceasta lista este cantecul ei de lebada. Dupa aceea, pica secerata si nu-si mai revine decat cu o perfuzie de capital si o infuzie de shopping. Uneori insusi raidul in magazine se soldeaza cu victime. De obicei, dupa el, este imperioasa o vizita la manichiura, iar dupa un sezon de reduceri deja trebuie apelat neaparat la un implant de par. Apoi calvarul reincepe: rochita, pantalonasi, paltonas. Voi ati rezista unei astfel de vieti? Paanaaaaaaaa caaaaaaaaaaaaand?
