Mie imi place sa gandesc ipotetic. Aceste scenarii pe care le proiectez, le construiesc si le deconstruiesc, imi dau iluzia unor planuri. Si asa ma trezesc crezand ca stiu exact ce-as face in anumite situatii, situatii extrem de clare, specifice, cu tot felul de detalii menite sa dea consistenta realitatii.
Am urmarit de curand un scurt interviu cu o autoare feminista din Franta. Ea sustinea ca feminismul incepe sa faca pasi inapoi. Ca femeilor li se spune din nou ca doar maternitatea le implineste. Ca nu sunt complete fara un urmas in brate. Mai mult decat atat, noile curente legate de maternitate limiteaza si mai mult libertatea lor de miscare. Dupa generatii de copii crescuti de bone si de bunici, acum intra din nou in actualitate imaginea femeii care isi dedica timpul cresterii si educatiei copiilor. Alaptarea incepe sa fie din nou in trend, sustinuta si de argumente ecologice si medicale. Doar cele ignorante, comode sau preocupate excesiv de aspectul fizic, din diverse motive, mai refuza sa-si puna copiii la san. Le excludem pe cele cu probleme de sanatate, care au motive intemeiate sa refuze alaptarea. In rest, stim toate ca laptele praf nu e decat un substitut de proasta calitate pentru laptele matern. Si cu dureri, infruntand cu darzenie mastite si tot felul de alte complicatii, inarmate cu pompe de san, ne sacrificam pentru sanatatea copiilor nostri, iar unele dintre noi chiar pentru cea a planetei.
Ei, in legatura cu toate acestea, Elisabeth Badinter are niste obiectii de facut. Accentul care s-a mutat asupra copilului – crede ea – vaduveste femeia contemporana de o parte dintre cuceririle facute in ultimele doua secole.
Eu nu stiu ce zic acum. Nu sunt nici mama, nici feminista si nu planuiesc sa ma transform in niciuna dintre cele doua in viitorul apropiat. Simpatii ecologiste mai manifest din cand in cand. Dar m-am intrebat – si nu doar o data – ce fel de mama as fi. Si, bineinteles, cum ar interfera conditia materna cu cea de femeie, ca iubita, ca fiinta independenta, ca membru asezat intr-o anumita ierarhie.
Mi-am pus intrebari dintre cele mai practice. Si am ajuns, in urma ramificarilor pe care le-am operat, ca as cadea sub incidenta celor incriminate de doamna Elisabeth Badinter. Mai intai, nu cred ca as reveni in campul muncii dupa nastere. Cred ca as alege sa stau cu copilul cat de mult posibil – daca situatia materiala mi-ar permite-o. Si, desigur, as alapta. Exclud si varianta in care potentialul tata si-ar lua el concediu de crestere a copilului. N-aveti ce-mi face, sunt chiar grea de cap si nu pot accepta faptul ca tatal poate fi o mama mai buna decat mine. Nici nu intentionez sa ma razbun pe toti barbatii care nu-si sustin consoartele prin pedepsirea unicului exemplar din preajma mea. Da, sa ma ajute, primesc. Dar nu sa ma inlocuiasca. In niciun caz, nu vreau o inversare a rolurilor.
Feminismul poate deveni in ceea ce ma priveste o chestiune extrem de agasanta. Nu cred ca mai e cazul sa ne aratam agresive si gata sa starpim dintr-o lovitura orice aminteste de penis sau de camin. Iar uneori am senzatia ca feministele imi cer cu priviri incruntate sa renunt la ceea ce imi doresc, de fapt, de dragul unor principii abstracte. Nu cred ca refuzul meu de a alapta, sa zicem, le ajuta in vreun fel pe femeile din vreun trib in care ele valoreaza mai putin decat o capra. Sigur, nu toate curentele ating aceste dimensiuni extreme, insa nici macar eficiente nu mi se mai par aceste exagerari in lumea noastra.
Sa ne intelegem: nu neg importanta feminismului. Mai ales intr-o tara ca Romania, existenta lui si militantismul isi justifica pe deplin ratiunea. Atata timp cat exista femei abuzate, atata timp cand romancele nu sunt ele insele constiente de faptul ca au anumite drepturi, atata timp cat in mediul familial se fac diferente majore intre fete si baieti, cat posturile de conducere sunt ocupate preponderent de barbati, iar orice femeie ce ajunge intr-o pozitie superioara este privita cu neincredere si cu banuiala ca mijloacele ei nu au fost tocmai ortodoxe, atunci, da, feminismul are inca multe de facut.
Da, vreau sanse egale, vreau sa castig la fel de bine ca un barbat pentru munca identica, dar nu ma voi simti vinovata pentru ca-mi place sa gatesc si pentru ca mi-as legana copilul la san. Si daca nu-mi tii usa, e posibil sa ma uit urat la tine. Pentru ca nu mi se pare ca egalitatea asta de sanse sterge diferentele intre sexe, pentru ca nu vreau ca oamenii sa devina prost educati in numele feminismului. Nu ma simt nici insultata, nici handicapata daca te oferi sa ma ajuti sa-mi car bicicleta pe scari. Voi crede pur si simplu ca esti dragut si madame Badinter poate sa-si indrepte degetele acuzatoare catre mine cat vrea.
Desigur, unele dintre ele, dintre feministe, ma vor privi incruntate si vor plescai a dispret. Vor spune ca am creierii albiti de atata spalare si ca societatea machista in care am trait si-a pus amprenta asupra mea si ca am pierdut gustul libertatii. Vor incerca sa ma convinga sa renunt la epilare sau sa urinez din picioare, cum am auzit ca se intampla in unele grupari feministe din Germania. Pentru ca altfel barbatii ma vor confunda cu un obiect sexual si asta nu se face. Nu vor reusi. Prefer sa raman asa, epilata si sclava copiilor mei inca nenascuti.
