O femeie a fost violata in centrul capitalei. Intamplator, locuiesc aproape de zona in care a avut loc crima si, pana acum, imi spuneam ca e una sigura, ca sunt o norocoasa si ca nu trebuie sa fiu cu ochii in 42 de parti cand se-ntampla sa vin acasa la ore tarzii pe jos. Si le compatimeam pe cele care nu beneficiaza de aceeasi sansa.
Acum, starea de confort personal mi-a fost data peste cap. Femeia aceea a fost violata dupa-amiaza. Iar pana sa fie violata, a fost tarata vreo doi kilometri pe strada. O distanta pe care a parcurs-o la o ora de varf. Intr-o zona aglomerata, traficata intens.
Primul contact cu stirea l-am avut ieri de dimineata, la radio, in masina. Cum miercuri am revenit in tara, nu avusesem timp sa ma pun in tema cu evenimentele celor 12 zile in care am lipsit si, recunosc, tema Rosia Montana ma interesa cu deosebire. Venise apoi, in tavalug, si dezbaterea legata de soarta cainilor maidanezi, readusa in atentie, cum se-ntampla la noi, de un eveniment pentru care nu am cuvinte: moartea unui copil.
Cu toate astea, discutia de la radio (cred ca era vorba de Radio 21, dar nu as putea baga mana in foc, singurele posturi de radio ale caror voci sunt capabila sa le recunosc sunt Guerrilla si RFI) a avut efectul unui pumn in stomac. Tot speram ca e vorba de o mistificare, o exagerare si ca nu e cu putinta sa fii violata in plina strada. Cand am acceptat gandul, prima tinta care mi-a venit in minte a fost profesorul Tudorel Butoi. Despre care am aflat ca exista acum vreo doi ani, cand cu sfaturile acelea, probabil vi le amintiti, eu cu siguranta nu le voi uita niciodata, pe care le oferea la tv, in calitate de expert criminalist. Le tineti minte: femeile sa nu bata parcurile ca exploratorii, sa aiba grija cu cine urca in lift, cum se-mbraca pentru ca, altfel, bietii politisti vor fi coplesiti de “lelitele balcanice” care se vor plange ca au fost violate. Iata un caz de viol in care femeia nu batea nici parcuri periferice, ci doua dintre cele mai cunoscute bulevarde bucurestene, nici nu intrase in vorba cu un necunoscut. Ci fusese amenintata cu un cutit, iar nimeni nu facuse nimic.
Acum doua saptamani si ceva, una dintre colegele noastre pleca de la birou pe bicicleta. Un sofer a considerat ca nu s-a asigurat asa cum trebuie, a injurat-o, ea a raspuns, el a tras pe dreapta si a palmuit-o de cateva ori in fata unei terase pline de oameni. Nu a reactionat nimeni. Mai mult, atunci cand ea a chemat politia, toti cei de la terasa au spus ca nu au vazut nimic. Deci, nu are martori.
S-au scris deja multe materiale pe tema asta. A inculturii noastre civice, a lipsei de reactie, a dezumanizarii cauzate de ignoranta, saracie, stres. In general, cand se intampla “ceva”, mai ales cand ceva-ul acela se bucura de acoperire si interes din partea media, ne cainam, ne smulgem cateva fire de par, apoi uitam. Nu stiu daca la nivel de mase astfel de schimbari se pot opera. Nu stiu cum si cine ar trebui sa ne educe in asa fel incat sa nu mai intoarcem capul. Stiu insa ca e si un drum personal, o devenire a fiecaruia dintre noi asa ca, ce urmeaza e mai mult un fel de confesiune publica.
Am simtit in mine semintele indiferentei aruncate in colturi umbrite, pe care le neglijez. Mi s-a intamplat sa incep sa intorc capul atunci cand am vazut ceva ce-mi producea disconfort. Nu e usor sa reactionezi. Trebuie sa tragi de tine, sa te apuci cu amandoua mainile de par si sa te aduci intr-un prezent cu care nu ai nicio dorinta sa te confrunti. Sa raspunzi, nu sa-ti astupi urechile. Am auzit si vocea cainoasa a lui “Ce ma bag eu? Cine stie ce e la mijloc? De ce sa risc? Nu mai bine imi vad de ale mele?”. Nu va mint, uneori vocea asta castiga. Alteori, nu. Cand am “canalele” deschise si aerisite, ma intorc din drum. Orice interventie presupune o asumare. De-asta nu e usor. Nu intentionez sa fiu o voce moralizatoare in plus. Nu stiu eu insami cum as fi reactionat daca as fi trecut pe langa femeia aceea, intamplator jurnalista, care avea un cutit la nivelul ochilor. Posibil sa fi fost dominata de frica. Posibil sa-mi fi spus “Ce-i pot eu face astuia, la statura mea?”. Nu sunt Rambo si sunt departe si de Lara Croft. Dar incerc sa fiu om cu simturile treze. Atata tot. Sa nu imi astup ochii, sa nu am moloz in privire atunci cand primesc semnale de ajutor din afara. Nu am un brat puternic, dar as vrea ca macar ochii sa mi-i pastrez limpezi. Pentru ca, daca n-o fac, in primul rand in mine se vor asterne mizeria si decaderea si vor inflori luxuriante balarii. Indiferenta nu e aseptica, asa cum fals cred unii. Indiferenta musca din noi, ne oxideaza legaturile. Cu ceilalti si cu noi insine. Ne face sa devenim complici. Feriti-va de complicitatile care se insinueaza. Tacerea e un raspuns, dar in cazurile acestea nu e cel potrivit.
