Intr-o lume condusa mai mult de institutii financiare si de corporatii decat de guverne nationale (vezi scandalul Libor), marturisesc faptul ca patriotismul, asa cum era el inteles in secolul XIX, a inceput sa mi se para o chestiune desueta. Conflictele intre tari nu se mai rezolva pe campul de lupta, ci in holurile bancilor, prin lobby si la bursa. Jocurile acestea ridica sau scufunda o natiune, indicii bursieri, economia o fac, nu imnul si nici pumnii batuti in pumni, nici lacrimile din coltul ochilor si nici faptul ca sarutam drapelul de cate ori il vedem.
In noile paradigme, sa-ti iubesti tara se limiteaza la cateva chestiuni care ar trebui sa fie simple si de la sine intelese: sa-ti platesti impozitele, sa-i respecti legile, sa te informezi inainte de a merge la vot, sa fii, pe scurt, un cetatean responsabil. Nu mai suna nicio trambita care sa ne cheme la lupta. Ordine de mobilizare nu prea mai vin, doar declaratii de venit.
Romanii au privit mereu cu jind catre Occident. Ca orice tara mica, am simtit nevoia de legitimare prin apartenanta la o clasa superioara. Voiam prosperitatea celor din vest, voiam modelul lor de civilizatie, le voiam si autostrazile si salariile, de ce sa n-o recunoastem. Dupa ’89, satui fiind de culoarea rosie, am inceput sa visam albastru. Albastru cu stelute aurii. In numele acestei apartenente, politicienii, de toate culorile, ne-au rugat sa strangem din dinti si sa suportam, sa ne “sacrificam”. Unii se declarau mai europeni decat altii desi, daca ne uitam de sus in jos, numai camasile erau “white-collar”, bocancii erau made in URSS in continuare si ritmul pasilor lor era cel specific. Prea putine produse pur-europene s-au perindat pe scena noastra politica. Cele mai multe sunt un hibrid monstruos: altoi vestic pe butuc rosu.
Cand am inceput sa iesim in spatiul comunitar (apropo, mai tineti minte anii premergatori aderarii, cand la granita eram nevoiti sa aratam 500 de euro pentru a demonstra ca ne permitem calatoria pe care o facem?), o faceam cu capul plecat. Stiam ca suntem rudele mai proaste si de la tara, stiam ca nu suntem la fel de prezentabili, dar speram ca le vom arata noi lor ca ne meritam locul. Cand si cand, ne impaunam cu olimpicii, cultura generala sau sportivii nostri. Varfuri de care agatam toata greutatea noastra si care se curbau incet, nu faceau fata misiunii cu care le-am investit. Cateva spinari, oricat de puternice, nu pot sustine alegerile proaste a 20 de milioane de oameni.
O tara in care la mineriade, grosul populatiei se intreba ce vor si golanii aia din Piata Universitatii si aproba batele trantite de mineri pe spinari decadente intelectuale, trebuie sa fie bolnava. Grav bolnava. La fel, o tara care nu a cerut o lege a lustratiei, ci s-a multumit sa stearga praful de pe vechii lideri care nici daca s-ar fi scaldat in apa Iordanului pe vremea lui Isus n-ar fi tunat cu mai multa convingere ca sunt “nascuti din nou”. O tara care n-a clocotit de indignare atunci cand Regele nu era lasat sa intre in tara.
Revenind la ce se intampla zilele acestea, o teorie se confirma: chiar si aceste timpuri, in vremuri de tensiuni, se ridica din uitare strigoii nationalismului. Ai patriotismului prost-inteles. Antonescu si Ponta, prin dublul discurs (responsabil la Bruxelles, arogant la Bucuresti), au inviat fantasmele de care ne credeam vindecati. In fata criticilor Occidentului, au raspuns cu acuze:Merkel este prost informata, este prietena lui Basescu, raportul MCV – cel mai dur de care am avut parte vreodata, este, in opinia lui Nicolaescu, unul subiectiv si politizat, simpla urmare a campaniei de defaimare intreprinse de Macovei sau Preda (de parca USL n-ar avea propriii europarlamentari), Antonescu vrea ca Romania sa nu fie sluga, ci demna, vrea o Europa recunoscatoare pentru milioanele de romani care muncesc in vest si afirma ca cei de la o publicatie precum Financial Times vorbesc din auzite, Tudor Chiuariu, fost ministru al justitiei, a declarat ca Jose Manuel Barroso este un politruc, dupa ce raportul Comisiei critica ingerinta USL in justitie, iar cei care au redactat raportul au devenit “acolitii lui Basescu”, iar Mecanismul de Cooperare si Verificare s-a transformat intr-o arma impotriva poporului roman (ca si cum ai spune ca vinovat nu e hotul, ci cel care prinde hotul). Politicienii romani au extins modul lor de a face politica – citeste “balacareala” – la nivel international. Iar toate acestea nu vor ramane fara costuri.
Nu spun ca nu avem nevoie de o schimbare de atitudine in politica externa. De aici insa pana la a profera insulta la adresa celor mai inalti lideri europeni e cale lunga. O cale lunga, care poate avea un sfarsit brusc si dramatic.
Declaratii de acest gen la nivel atat de inalt arata insa, dincolo de inconstienta si de disperarea USL de a-si justifica abuzurile, ceva mult mai periculos: in mentalul colectiv, si asa unul confuz, usor manipulabil si lipsit de cultura democratiei veritabile – a fost aruncata samanta nationalismului. Ca mereu in perioadele de criza, de saracie, a incoltit si acum, iar vlastarele ei sunt periculoase. Imaginea unei pancarte de la mitingul USL de la Iasi de sambata, purtata de o persoana in varsta, ma va bantui multa vreme de acum incolo. Pe ea scria:
UE, CE, Barroso, PPE, Shut up!
Refererendumul decide!
Understand?
(greselile apartin autorului, eu am citat exact)
Sunt curioasa, daca acestia “Shup up”, cine va vorbi? Cine va sparge tacerea pe care ne-o dorim? Are cineva curajul sa raspunda acestei intrebari?
Un articol interesant aici si aici.
PS: Aruncati o privire si asupra afisului de mai jos. Sursa: www.demite-l.ro. Foarte responsabil, nu?
