De ceva timp, industria televiziunii nu mai are ca scop vanzarea de programe catre o audienta, ci vanzarea de audienta publicitarilor. Termeni cum ar fi „calitate” si „responsabilitatea sociala” au ramas la periferie in timp ce lucrul pe care se concentreaza toata lumea este maximizarea audientei intr-o piata foarte competitiva.
Televiziunea nu mai exista pentru a ne distra, ci pentru a ne vinde ceva. Misiunea televiziunii s-a transformat usor in incercarea de a captura atentia publicului indeajuns de mult pentru a face reclama unui produs.
Conducerile televiziunilor isi justifica de multe ori nivelul alcoolului, sexului sau a violentei din programele lor prin faptul ca societatea se schimba, dar, in principiu, prin faptul ca oamenii nu riposteaza. Si intr-adevar, un copil vede in medie cel putin o ora de reclame pentru fiecare 4 ore petrecute in fata televizorului.
Lucru poate fi insignifiant pentru majoritate daca luam in considerare ca produsul esential al reclamelor TV este foamea. Reclamele sunt facute cu intentia de a crea un sentiment de lipsa audientei, o durere profunda care nu poate fi tratata decat prin cumpararea produsului. Asa ca ne lasam copiii in fata televizorului pentru a li se spune cat de foame le este, cat de plictisiti sunt, cat de urati si „uncool” vor fi pana in momentul in care vor cheltui (sau isi vor convinge parintii sa cheltuie) cativa banuti in plus. Si apoi ne intrebam de ce copiii nostri sunt atat de infometati, plictisiti, urati si nu socializeaza…
Pai poate in loc de o ora de reclame, le-ar prinde bine o ora cu parintii lor!
