Am o problema cu verbul „a pupa”.
In ultimii ani, pupatura a patruns peste tot. Inclusiv in corespondenta profesionala. Una-doua, cineva ma pupa. Una-doua cineva isi intinde, virtual, buzele spre mine. Nu ne leaga nimic, nu am impartit aceeasi groapa de nisip in copilarie, cu toate astea o dragalasenie inimaginabila ne transforma formulele firesti in bezele. Ce s-a intamplat cu spatiul personal? Ce s-a intamplat cu formulele de incheiere ceva mai reci, adecvate unui schimb de mesaje care nu se incadreaza nici in spectrul amoros, nici in cel amical? Iar familiaritatea si nasturii deschisi pana la buric (primii doi se admit) se instaleaza rapid. Cam de la al doilea mail, asta in cazul in care nu am de-a face cu o indrazneata (caci da, 99 la suta dintre mailurile incheiate astfel sunt semnate de femei) care isi pune buzele pe obrazul meu de la intaiasi intalnire.
Bizara atitudine topaitoare si tocaitoare de la un membrele unui popor altminteri destul de acru si de inclestat in maxilare. Bizara imbratisare a unui verb usor ridicol nu doar prin actiune, dat fiind contextul, ci si prin sonoritate.
Dar nu e prima oara cand constat paradoxul. Acum cateva zile o cucoana mai avea putin si-mi sarea in spinare la o coada, in fata ghiseului unei banci. Nu insemna nimic pentru dumneai indemnul acela cu privirea la pastrarea distantei. Sigur, eu eram abia un obstacol in calea fericirii ei. Adevarata tinta era functionara. Cand am indraznit, timid, sa-i atrag atentia, mi-a spus ca nici nu si-a dat seama ca eram la coada. „Dar va rog! Poftiti! Eu doar tanjeam dupa putina apropiere sufleteasca si trupeasca si am zis sa intru intr-o banca!”.
Ar mai fi ceva: unei carcotase ca mine nu avea cum sa-i scape un alt aspect: lipsa pronumelui. Cele mai multe dintre pupacioase nu spun „te pup”. Ci doar „pup”. Verbul pur si gol, fara vreun complement insotitor. Cum ar veni, pup, deci exist. Nu mai conteaza pe cine. Pupam tot. Pupam tot ce misca. Pe locuri, fiti gata, tuguiati buzele, start. Ridicolul este insa complet abia atunci cand grafia este „poop”. Sentimente si fecale. Uneori, verbul este inlocuit de substantivul „pupici”. Pentru spiritele jucause, al caror copil interior se zbate in spatele sutienului push-up.
In alta ordine de idei, probabil fenomenul pupatului universal din emailuri are legatura si cu inflatia de selfie-uri cu botic de care nu mai scapam. Intr-o zi m-am si speriat. Chiar cum ieseam de la metrou, doua fete, cam de 15-16 ani, trecand pe langa mine, isi metamorfozau chipurile. Cu adevarat magic, miraculos. Acum, normale. In secunda urmatoare, cu botic. Telefonul plasat strategic in unghi de 45 de grade, privirea la el, buzele incretite, toc! selfie-ul e gata! Nici macar nu s-au oprit. Se vedea exercitiul, perseverenta, performanta, domnule!
Parca si vad textul insotitor al fotografiei postate pe facebook: un scurt si expresiv „pupici!”.
Cand nu pupam, ne pregatim sa pupam. Intre astea doua momente, penduleaza existenta noastra.
