Copilul recent adus pe lume devine aproape un zeu in viata femeii care l-a nascut. Frumos, emotionant, aplauze, lacrimi si suspine, va rog! Intalnirea fortuita dintre cele doua celule va fi incununarea unei vieti de femeie. Ceea ce nu inteleg eu este de ce respectiva tine sa-l impuna si in viata celorlalti ca mica divinitate dominatoare.
Haideti sa va dau cateva exemple edificatoare, ca sa ma intelegeti mai bine.
1. Copilul mazgaleste cu pixul pe foaie. Mama pune mana pe telefon si-si anunta toti cunoscutii: „Gigel al meu va fi al doilea Picasso!”. Cunoscutii se vor buluci, daca vor fi mai inocenti din fire, catre casa unde a venit pe lume un asemenea geniu. Operele vor umple peretii. Oamenii vor privi, nu vor intelege nimic, scrijeliturile lui nu par sa se distinga prin nimic de cele ale altor o suta de milioane de copii. Mama va insista: „Uitati-va la linia asta! Nu tradeaza ea o profunzime sufleteasca si o zbatere si asa, o chestie, artistica?”. Daca progenitura va mazgali toti peretii din casa, iar tatal va indrazni sa protesteze cu jumatate de glas cum ca abia au zugravit si nu-si permit reparatiile, mama va pretinde ca acesta sta in calea dezvoltarii copilului, ca nu-l lase sa se manifeste artistic si el si numai el va fi responsabil de un eventual esec. Tatal trebuie sa se resemneze cu gandul ca este un taran, un insensibil si un grobian, care nu stie sa incurajeze elanurile artistice ale fiului.
2. Copilul muta mobile prin casa. Taraste un scaun pe podea, enervand pe toata lumea. Ma doboara un ghiveci. Mama va decreta ca va fi un faimos designer de interioare. Vei fi invitat sa-ti lasi casa pe mana geniului cu Pampers, a carui viziune este una proaspata, spontana si inedita, desigur. Tu nu stii cum sa pleci mai repede, sa schimbi subiectul. Copilul sparge o vitrina. Mama va pretinde ca-i displace stilul clasic si ca este un adept al stilului minimalist. Tatal va fi mustrat aprig ca nu castiga suficient de bine pentru ca familia sa-si permita sa schimbe mobila o data la trei luni in conformitate cu viziunea micului tiran.
3. Copilul e rasfatat si urla toata ziua, cat il tin plamanii. Sa nu faci greseala sa subestimezi plamanii unei fiinte mici. Ei par sa nu fie direct proportionali cu inaltimea lui. Bineinteles, daca copilul urla, asta se traduce prin faptul ca manifesta semne clare de mare talent muzical. Indrazneste sa negi asta! Il va stimula sa raga din nou pentru a te convinge, pe tine, Toma necredinciosul, care n-ai fi capabil sa recunosti un talent nici daca ti-ar mutila timpanele cu decibelii pe care ii emite.
4. Copilul invata sa scrie. Face o compunere la scoala in care povesteste ca a venit iarna, a nins, a primit cadouri de Craciun, si-a julit un genunchi sau a mancat o acadea si i s-a cariat o masea. Chestii super interesante, unice, nemaivazute. Mama are deja o lacrima in coltul ochiului: odrasla se anunta a fi un nou Mihai Eminescu. Sau, ca sa fim in ton cu trendul actual, un Dan Brown, un Beigbedder, sau orice alt nume ce face deliciul cititoarelor. Incepe sa trimita productiile lui pe la reviste. Sta pe la usa redactorilor. Da spaga, se umileste, isi ridica fusta. Numele lui (ceva gen Fernando Sapaliga) ajunge pe undeva, tiparit, neaparat, intr-o fituica de mana a saptea, nu conteaza. Mama inrameaza pagina din ziar. Tu esti invitat sa faci temenele, si n-ar strica sa ti se umezeasca si ochii usor, discret. Odrasla la 10 ani isi va transpune in poezii nelinistea, angoasa, sehnsucht-ul si teama de acnee si tu va trebui sa deplangi, sa experimentezi impreuna cu el acest „mal de siecle”. Ala care s-a transmis de la romantici pana in zilele noastre. Cand nu va fi depresiv, copilul precoce se va declara ingrijorat de situatia actuala a societatii romanesti (mama va plange in tacere), de faptul ca nu au fost prinsi „teroristii” de la revolutie, precum si de coruptie. Copilului i se va cere parerea in legatura cu orice. Inainte sa ceara voie sa bea lapticul, copilul va servi pe nemancate un citat din Cioran. Sau Schopenhauer, sau orice alt filosof in trend. La varsta de 5 ani, il va citi pe Foucault. Pana la 10, va avea deja trei volume de poezie publicate si, daca vei indrazni sa-l intrebi daca a invatat tabla inmultirii, te va anunta ca se pregateste de lansarea primului sau roman.
Va trebui sa te prefaci entuziasmat si sa-i ceri un autograf.
Mama se va imbatosa si va spune ca e epuizat copilul si sa nu-l mai deranjezi cu lucruri atat de prozaice. Tatal se automutileaza pe ascuns in baie si se intreaba cu ce-a gresit. Mama se va zbate pentru ca odrasla sa-i ajunga cetatean de onoare in orasul de bastina. Se va organiza un teledon pentru strangerea de fonduri destinate crearii unui grup statuar in onoarea „celui mic”. Cel mic va fi imortalizat stand pe olita, postura caracteristica varstei, dar cu „Critica ratiunii pure” in brate. Mama, adevarat Mecena, va privi din umbra cum cel care de abia a dobandit controlul asupra sfincterelor sale trece in istorie si in nemurire. Copiii il vor hartui la scoala. Mama nu va sti si va fi mandra.
Sunt sigur ca cel putin o data ati intalnit astfel de mame. Mame cu copii mazgalitori despre care spun ca au talentul lui Dali. Mame cu copii urlatori, dar pe care ele ii prezinta ca pe niste enesti mai noi si mai prost crescuti. Mame cu copii obraznici, care sunt insa „precoce”, cu „aplomb” si „dezinhibati”.
De ce fac mamele astea? De ce indoctrineaza un copil fara inzestrari neobisnuite, de ce se joaca cu mintea lor facandu-i sa se creada genii cand realitatea ii va pedepsi crunt pentru ridicolul mamei lor? Probabil tot din frustrare. Ele n-au reusit. Copiii lor o vor face insa. Cu pretul respectului de sine, cu pretul oricaror insistente. Se vor milogi, vor da vina pe cei care nu vor recunoaste „meritele” extraordinare ale noilor domni Goe cu pretentii de intelectuali, simple marionete, reproducatori ai unor formule de lemn. Se vor duce la New York, vor sta in patru labe in fata unui juriu, vor rage ca niste pisici in faza de rut. Mamica va fi socata sa descopere ca, in loc sa apara un film documentar pe canalul Arte despre progenitura, aceasta va fi protagonistul unei productii difuzate pe Animal Planet. Ce tristete!
Desigur, vina este a societatii care nu stie sa recunoasca adevaratele valori.
Apropos, ca tot se apropie ultima data funebra din calendarul asta al sarbatorilor care zice ca femeia e minunata si trebuie musai cadorisita, adica 8 martie, aveti grija ce povesti le spuneti copiilor. Daca iau lectii de pian de cinci ani si inca nu stiu sa citeasca o partitura, nu-i mai chinuiti si nu mai sperati in zadar ca vor ajunga sa cante la Filarmonica.
