Nunta cu dar: pro si contra

Articolul de azi isi are originea intr-o mica disputa in care am fost antrenata de colegul Mihai. Asa ne-a venit ideea sa scriem fiecare cate un material cu acelasi subiect, fara sa stim ce va spune celalalt. Stiam doar ca eu sunt impotriva nuntilor cu dar, iar Mihai pro. Niciunul nu cunostea insa argumentele celuilalt. Iata ce a iesit. Ii dau mai intai lui cuvantul.

Sincer, n-am nicio placere in a scoate din buzunar cateva milioane bune, pentru o seara pe care mi-o petrec motaind pe un scaun decorat cu ceva mov, cel mai probabil imitatie de satin, refuzand politicos invitatii la hore si sarbe, incercand sa ma indop cat mai bine, ca sa scot parleala, si imbibandu-ma cu vin – uneori chiar cu vin din struguri. Mi-a parut de cateva ori rau ca, fiind in toane financiare extrem de proaste, a trebuit sa refuz invitatiile unor amici pe care altminteri mi-ar fi placut sa-i vad in costumele de gala. La alti prieteni, cu care mi-am permis sa fiu sincer, m-am dus pe datorie, la altii m-am dus chiar pe barter – nunta contra nunta. Si in aceste momente mi-as fi dorit, intrucatva, ca acest obicei al nuntilor cu dar sa nu se fi inventat.

Si totusi, o sa indraznesc sa spun – si de-asta i-am si aruncat colegei Irina manusa – ca acest obicei balcanic al nuntilor cu dar este unul dintre cele mai frumoase lucruri inventate de om.

Ca sa intelegeti de ce, trebuie mai intai sa facem un exercitiu de transpunere sociala. Daca intelegeti prin nunta acea intrunire sociala, culinara si dansanta, care urmeaza in mod traditional cununiei civile si precede, in multe situatii, divortul, atunci puteti sa nu cititi mai departe – oricum n-o sa vorbim despre acelasi lucru. Cu atat mai mult daca sunteti de parere ca intre doi oameni care se iubesc este suficient concubinajul, iar casatoria e doar o hartie – un punct de vedere pe care il pot respecta, chiar fara sa fiu de acord cu el.

Daca, in schimb, intelegeti prin nunta momentul zero al unei familii, portia de bucurie luata in avans pentru toate greutatile ce vor urma, atunci aveti oleaca de rabdare si urmariti-ma.

Spuneam ca va trebui sa facem un exercitiu de transpunere sociala. Asa cum, pentru a intelege sensul unui cuvant, ii cautam etimologia, pentru a intelege sensul unui obicei ii cautam originile etnologice si antropologice.

Nu mergem mai departe de inceputul secolului XX. Intr-un sat, la alegerea voastra care. Majoritatea oamenilor sunt egali din punctul de vedere al averii – bucata de pamant primita in proprietate odata cu reforma agrara este cam aceeasi. Tinerii casatoriti primesc de la parinti o bucata de pamant – dar le trebuie o casa. Ce credeti ca vor face pentru asta? Vor merge la banca, vor aplica la o locuinta ANL? Sau, poate, vor locui cu chirie? Vor pune ban pe ban, intr-un an vor construi un perete, in alt an vor pune sindrila pe acoperis? Nu, nimic din toate astea nu este posibil. Sincer vorbind, pentru majoritatea romanilor nu este posibil nici azi, daramite acum o suta de ani.

Si atunci devine clar pentru comunitate: familiile nou infiintate au nevoie de sprijinul intregului sat pentru a-si putea croi un drum. Pretextul potrivit si momentul ideal e nunta: mesenii au parte de portia lor de distractie si tot ce trebuie sa faca este sa plateasca afacerea ceva mai mult decat face. Cei mai instariti vor lasa mai mult, cei mai saraci vor lasa mai putin – fiecare ajuta dupa posibilitati. Banii nu sunt aruncati pe geam: vor fi returnati, cand roata se va intoarce, iar tinerii casatoriti de azi nu vor mai fi atat de tineri si vor juca hora la nuntile prichindeilor care acum se joaca pe sub mese. Nunta cu dar, de fapt, are un singur dar: creditul pentru tinerii casatoriti. Si nu este vorba de un credit fara dobanda, un credit „doar cu buletinul”. Este chiar mai frumos decat atat: este un credit fara portarei, fara somatii, bazat doar pe bunul simt si pe intelegerea tacita a concetatenilor.

Stiu, lucrurile s-au mai schimbat intre timp si oamenii s-au mai schimbat si ei. Probabil a avut grija Irina sa va explice in ce fel (eu inca nu am citit partea ei de pledoarie). Ruptura sociala dintre bogati si saraci face ca astazi principiul intrajutorarii sa fie mult mai greu de pus in practica. Dar, in esenta lui, darul de la nunta nu este, asa cum ar zice unii, un gest de murdarire pecuniara a unui eveniment eminamente spiritual. Dimpotriva: dupa mintea mea de-acum, este poate singura ocazie in care banii pot purta, in spate, o anume cantitate de entuziasm, un pic de poezie sociala. Ba chiar si un pic de anarhism: ganditi-va cati clienti pierd bancile, inima capitalismului, in fiecare sezon de nunti…

Si acum opinia „adversa”:

Mireasa sta lungita pe un fotoliu. Lumea a plecat asa ca se poate descalta in sfarsit. Frumosi pantofi, dar valsul a fost o adevarata tortura in ei. Pacat ca nu mai are unde sa-i poarte. Desi nu scrie niciunde pe ei „pantofi de mireasa”. Picioarele o dor si-i zvacnesc, tanjind dupa patul in care le va intinde. E clar, noaptea nuntii se amana pentru o data ulterioara. Dupa toata agitatia, nu se simte in stare sa se achite de ultima sarcina pe agenda zilei. Nuntile dauneaza grav libidoului, isi spune ea pe jumatate amuzata, tragandu-se de un cercel. Langa ea, mirele trage apatic dintr-o tigara. E si el obosit si parca nu i-au prins bine nici urarile referitoare la productia de copii de peste ani. Se intreaba cum s-o fi varat in treaba asta si nu vede nicio legatura intre ce-si doreau si ce au facut. Privesc amandoi paharele cu urme de ruj pe ele, chistoacele strivite in scrumiera si baloanele care au inceput sa se dezumfle pe ringul de dans.

Sala trebuie eliberata intr-o jumatate de ora si, in asteptarea parintilor care s-au dus sa ii conduca pe ultimii nuntasi – cei mai petrecareti dintre toti, desigur, fiecare sta adancit intr-un pahar cu un gust usor amarui, nu foarte, ca atunci cand lucrurile nu se intampla chiar cum iti doresti tu, dar crezi in acelasi timp ca nici nu puteai proceda altfel.

Mai exista totusi o ultima actiune ce trebuie bifata la capatul nuntii lor, ca si la alte 342997 de alte nunti. Numaratul „darului”. Nu al darurilor, ci al „darului”, care a prins in limba un sens nou, jumatate rusinos, insa este vorba de o rusine la care consimte intreaga comunitate si atunci parca lucrurile nu mai sunt chiar asa de negre. Amandoi sunt insa recunoscatori ca nu se mai procedeaza totusi ca pe vremea parintilor lor, cand “darul” se striga de la microfon, in aplauze si urale. Isi imagineaza numai cum le-ar fi ars obrajii, cum le-ar fi luat foc urechile si glumele celorlalti la care n-ar fi stiut cum sa raspunda.

– Si daca nu ne ajung?
– Hai, cum sa nu ne ajunga? O medie de 10 milioane de familie nu e cine stie ce, draga.

Mirii nostri fac ce au facut prietenii lor. Si toata lumea din gasca. Au ales restaurantul pentru petrecere, au dat un mic avans si acum se bazeaza pe generozitatea invitatilor pentru a se asigura ca-si permit propria… ospitalitate. In fine, nu au fost chiar inconstienti, fiecare dintre parinti este pregatit cu o suma de rezerva, sperand insa ca nu va fi cazul s-o scoata din geanta.

Nasii se intorc si „casuta” cu plicuri, decorata cu panglici rosii si cu inscriptia “casa de piatra”, este desertata pe o masa dupa ce soacra mica a curatat-o, grijulie, de scrum, hartioare si alte resturi lasate de nuntasii neglijenti. Unii si-au uitat si marturiile, ce oameni, si cat ne-am chinuit sa le gasim si sa le legam asa frumos, in saculeti de lurex. Nasa le-a facut cadou si un registru, cu coperte frumoase de piele si legat cu o funda de satin de culoare violet. Pe fiecare pagina, in coltul de jos, este inscriptionata o dragalasa si durdulie inimioara. Pe dupa perdelele din fundul salii, pandesc doi chelneri apatici.

S-au strans in sfarsit. Toti opt sunt prezenti acolo: doua perechi de socri, mirii si nasii. E bine, asa o sa mearga treaba mai repede si mai cu spor. Fiecare ia plicul, scoate banii, ii numara si ii pune deoparte, neuitand sa noteze pe fiecare plic suma surpriza. Din cand in cand, sunete de exclamatie sau, din contra, plescaieli dezaprobatoare. Cate un „ntz-ntz-ntz”. Sirul „numaratorii” se termina la soacra mare, care a pus stapanire pe registru si noteaza cu sarg numele familiei si suma corespunzatoare. Acesta este documentul viitorului, care va fi consultat ori de cate ori in casuta postala a tinerei familii va ateriza o invitatie la o nunta. In cele din urma, nasul isi pierde rabdarea si il ia pe mire sa achite nota si lasand-o pe soacra sa termine singura operatiunile contabile din catastif.

– Slava Domnului, zice soacra mica. V-au ramas si de o masina. Tare mi-era teama ca nu va alegeti cu nimic pe timpurile astea.

Dupa ce cele patru cupluri se retrag, analizele financiare vor continua, pe cele doua ramuri ale familiei. Socrii isi vor disputa, de la distanta, locurile pe podiumul generozitatii propriilor rude. Ai nostri si ai lor. Mirii vor simti ca au scapat de o corvoada si vor ascunde bine registrul acela, inmanat lor cu atata pompa, dorind sa uite, macar pentru o vreme, pretul propriei fericiri.

Incurcat e drumul de la o declaratie si o cerere la un registru. Bine macar ca au cu ce sa-si inceapa „casa de piatra” si ca prietenii si rudele le-au fost alaturi. Cu un plic.