Uneori parca traim intr-o lume oarba, avem senzatia ca anumite lucruri nu ne pot lovi tocmai pe noi. Nu intelegem ceea ce se petrece in jurul nostru pentru ca noi nu traim si nu simtim asa ceva. Lumea noastra este poate una inca nevinovata! Sau cel putin asa o percepem in mintea noastra! Ai auzit probabil povesti cum ca X sau Y se droga, iubitul prietenei tale, varul ei, copilul prietenei mamei. Oricine, numai cei apropiati noua, nu! Insa drogurile sunt un flagel ce pot lovi orice om. Cu siguranta, te-ai gandit ca nu ti se va intampla tocmai tie. Dar ce te faci atunci cand afli crudul adevar? Acela ca iubitul tau se drogheaza.
Atunci lumea ta se prabuseste, tot ceea ce crezusei sau ce cladisei in mintea si in sufletul tau nu mai este real. Te cuprinde un sentiment de dezorientare profunda, iti doresti sa te izolezi oarecum de restul omenirii. Nu poti face fata adevarului si nu poti admite ca persoana de langa tine isi va distruge viata, iar tu poate ca nu vei putea face nimic.
Dorinta de a ajunge la stari de euforie isi are radacina in timpuri foarte vechi, atunci cand stramosii nostri fumau anumite ierburi, cum ar fi canepa indiana, pentru a le oferi placeri afrodisiace si halucinogene. In prima faza, drogurile au fost produse artificiale, create chiar de oamenii de stiinta pentru a fi de folos in anumite situatii mai speciale, cum ar fi razboaiele, atunci cand soldatii trebuiau sa reziste pe front cat mai mult fara hrana si apa. Acestea, in forma lor primara, aveau efecte „benefice”. In sec. al XVII-lea, s-a descoperit morfina un medicament care calma durerile. In timp, s-a constatat ca morfina administrata in mod repetat duce la dependenta fizica si psihica. S-a cautat un inlocuitor al acesteia si prin derivarea morfinei cu opium s-a descoperit heroina care initial se credea ca nu da dependenta. In realitate, dependenta heroinei este de 7 ori mai mare ca a morfinei.
Dupa primul razboi mondial, drogurile au inceput sa fie consumate in masa, urmand ca pana la sfarsitul anilor ’30 sa fie ilegale. In timp, au devenit o sursa foarte mare de profit in special pe piata neagra, comercializarea lor fiind ilegala. Flagelul a pornit din America de Sud si Orientul Mijlociu, insa a cuprins intreaga planeta. Data fiind pozitia geografica a Romaniei, ea reprezinta tara de tranzit intre Orientul Mijlociu si Europa de Vest. Ca orice tara de tranzit, a devenit si ea consumatoare. Fenomenul a luat amploare in anii ’89, urmand ca in perioada anilor ’90-’96 sa atinga apogelul. Principalele locuri unde se comercializau erau caminele studentesti. Cu timpul insa, a cuprins cluburile de noapte, discotecile, colturile de strada sau barurile. Impactul a fost mare mai ales in randul tinerilor, unde majoritatea recunosc ca prima oara au incercat de curiozitate, din teribilism sau solidaritate fata de anturaj. Cele mai cunoscute droguri la noi, in Romania, sunt pana la ora actuala: cocaina, L.S.D., marijuana, hasisul si heroina.
Mai jos, va vom dezvalui marturia unui suflet macinat de durere. Persoana care a dorit sa faca marturia, sub pseudonimul ei „Marcy”, a dorit sa traga un semnal de alarma pentru toate persoanele, atat barbati, cat si femei care se lasa prada acestor substante neiertatoare, arme albe. Si a mai facut-o, de asemenea, in semn de solidaritate fata de toate femeile care traiesc aceeasi drama ca a ei.
„Iubitul meu ajunsese o epava infioratoare. Isi batuse singur joc de el. M-am rugat de el si pentru el zi si noapte. Nu imi doream decat sa termine. Sa inceteze sa isi mai faca rau singur. Insa nu intelegeam ca ajunsese la un punct unde deja era peste puterea lui. Eu am aflat mult prea tarziu. Primele semne pe care le dadea le puneam pe seama oboselii sau a lipsei de chef. Niciodata nu a dat de banuit nimic, a avut mereu grija „sa ma fereasca”, sa ascunda orice urma. Mi-am pus semne de intrebare cand am vazut ca starile lui de disconfort erau din ce in ce mai dese, iar uneori era apatic, absent, aproape lesinat. Am crezut ca e bolnav, chiar ma speriasem la gandul ca ar putea avea ceva grav. Nu intelegeam de ce se opunea si nu voia niciodata sa mearga la medic. Intr-o zi am aflat crudul adevar! Iubitul meu se droga. Deja ajunsese la injectabile. Am impietrit. O perioada nici nu am stiut cum sa reactionez. Nu ma mai intalnisem cu o asemenea situatie si nu imi venea sa cred ca mi se intampla tocmai mie. De ce eu? De ce el? De ce a facut-o? In prima faza, dupa ce m-am dezmeticit si dupa ce am plans continuu doua zile, mi-am pus in gand sa discutam. L-am prins calm, lucid si coerent. Mi-a spus ca se drogheaza de foarte multi ani, dinainte sa fie cu mine, nu mi-a spus de frica sa nu ma piarda si mi-a recunoscut ca este dependent. Insa m-a asigurat ca se va lasa!
Nu stiam daca sa il cred. Stiu ca mintea narcomanilor o ia razna. Nu mai puneam baza pe cuvintele lui. Bineinteles ca a continuat sa se drogheze. Venea acasa la mine halucinand, abia daca isi putea tine ochii rosii si pierduti deschisi, tras la fata si cu o privire animalica. Slabise foarte mult, avea o agitatie locomotorie deranjanta. Deja parintii mei il vedeau si ma intreba ce se petrece cu el. Ma intrebau mereu daca e bolnav. Nu stiam ce sa le spun, mereu inventam scuze, le-as fi spus orice, numai adevarul nu. Am incercat sa am o discutie serioasa cu el, insa m-am lovit de adevarata fata a drogurilor! Iubitul meu nu mai era acelasi om. M-am dus la el unde am gasit numai seringi insirate, dezordine si haos total. Jaluzelele trase! Intuneric. Am vrut sa le ridic. M-a oprit punandu-si mana la ochi. Refuza sa discute cu mine si vroia sa se izoleze. Devia de la subiect, avea accente paranoice, pentru cateva momente ma confunda cu te miri ce personaje din imaginatia lui, pierdea firul, uita ce vorbisem acum doua secunde, era anxios.
Atunci m-am ingrozit! Atunci am inteles cat de grava e situatia. Stateam de vorba cu un om nebun, cu un om al carui creier fusese multe prea afectat de stupefiante. Am plecat, hoinarind pe strazi. M-am oprit in parc pe banca si am plans. Il lasasem acolo in chinurile groznice ce il macinau. Ma simteam vinovata si mi se rupea sufletul de el. Insa nu stiam incotro sa apuc si cui sa cer ajutor. Aveam un sentiment de frica, de frustrare si de o foarte mare dezamagire. Era iubitul meu si il iubeam. Puteam sa il parasesc ca pe un caine in propria mizerie? M-am adunat cu greu. M-am dus acasa prefacandu-ma. A doua zi, el m-a cautat. Stia ca ne vazusem insa nu mai retinea nimic din ce s-a intamplat. Dupa alte discutii, m-am oferit sa il sprijin, sa ii fiu alaturi, sa incepem sa cautam impreuna clinici specializate. O perioada a fost bine. Ma asigura ca s-a oprit, a renuntat la ele de frica sa nu ma piarda. Dupa o vreme, s-a prezentat la mine acasa. Cand l-am vazut in fata usii am impietrit. Era drogat. Nu am apucat sa scot nici un cuvant, m-a impins direct si a intrat in casa. Nu ma mai gandeam la nimic, decat la mei, care erau si ei prezenti. S-a pus pe scaun si bineinteles ca era intr-o stare de constinua halucinare atat vizuala, cat si auditiva. Vorbea singur, gesticula, se certa. Am inceput sa plang, nu stiam ce sa fac, m-a cuprins tremuratul si o stare de panica nemaiintalnita.Va spun sincer si cu mana pe inima, am crezut ca fac infarct de frica. Mama mea a aparut acolo auzind zgomotele. El nu a recunoscut-o si implicit nu a salutat-o. Era muta de uimire! M-a intrebat ce se intampla si m-a vazut ca plangeam. A incercat sa vorbeasca cu el, insa nu o baga in seama. Intre timp, eu am incercat sa il scot din casa. In nebunia mea, ma si gandisem sa ii mint pe ai mei ca era beat sau ca nici eu nu stiu ce are. Atunci a fost apogeul, a devenit violent, agresiv, m-a trantit la pamant, m-a lovit. Tatal meu a coborat si el socat. A fost ceva oribil! A reusit sa il dea afara din casa pana la urma. Timp de o saptamana, nu am coborat din camera mea, tineam telefonul inchis, iar la serviciu mi-am luat concediu. Am telefonat si am spus ca sunt bolnava. Ai mei mi-au interzis sa ma mai vad cu el! Dupa o vreme, mama lui a sunat la noi acasa. Era ingrijorata pentru ca fiul ei nu mai daduse nici un semn de viata. Si ca a venit de cateva ori in lipsa ei acasa, dupa care a constat ca ii lipsesc cateva bunuri. Atunci m-a intrebat ce se petrece. Mi-au dat lacrimile si nu am putut sa ii ascund adevarul. Mi-am dat seama ca incepuse sa fure din casa pentru a-si procura droguri. Intamplarea a facut ca dupa aproximativ o luna sa ne vedem, el m-a asteptat langa un bar pe care stia ca il frecventez. Era drogat! Slabit, cu ochii incredibil de rosii, pupilele marite, ma privea ca un psihopat. A incercat sa ma retina folosind forta. Le-am facut semn prietenilor mei sa ma astepte la cativa metri. Contrar comportamentului violent de ultima data, acum a inceput sa planga ca un copil. M-a luat in brate si mi-a zis ca eu sunt tot ce are, iar daca nu ma intorc la el se sinucide. M-au cutremurat aceste cuvinte, am plans, iar sufletul meu era negru de durere. Nu puteam sa il las, dar ce puteam face? Prietenii aproape ca m-au luat cu forta, in timp ce el ma urmarea cu privirea si nu contenea sa imi rosteasca numele. Le era teama sa nu imi faca vreaun rau. Deja nu mai exista jena, nu mai exista rusine, durerea mea era prea mare comparativ cu ceea ce ar fi putut gandi ei.
A doua zi, ne-am intanlit intr-o cafenea. Nu era drogat. Insa mintea si creierul ii erau deja afectate. Gandea incet, se exprima greu. Avea o oarecare tenta de depresie, era trist, privirea ii era incetosata. Atunci mi-am spus ca, orice s-ar intampla, trebuie sa raman alaturi de el. Au trecut 6 luni de atunci. O singura data a mai avut o cadere. Am mers la diferiti doctori si clinici, insa a refuzat spitalizarea. Nu locuim impreuna. Si asa, am avut mari probleme cu parintii mei care imi interzic sa fiu cu el. Se tem pentru viata mea si ii inteleg. Uneori si eu ma tem! Am inteles insa ca deja pentru el era prea tarziu. Persoana lui era subjugata de aceste substante. Creierul ii era afectat in mod iremediabil. Nu cred ca se va mai vindeca vreodata. Insa macar sa poata tina sub control. E clar ca iubitul meu initial nu mai exista. Acea parte din el este pierduta pentru totdeauna. Daca stau bine sa ma gandesc bine, oricum toata relatia am trait o minciuna. Urmeaza un tratament pe care trebuie sa il tina cativa ani. Nu mai are voie nici sa se atinga de bautura, iar unii medici i-au spus chiar si de tigari. Cica si acestea ar avea efecte narcotive cel putin pentru creierul lui afectat. Uneori am senzatia ca nu voi rezista si nu voi face fata.
Ma rog la Dumnezeu zi si noapte sa redevina ceea ce a fost sau macar sa nu se mai drogheze. Ma rog si pentru mine sa imi dea putere. Am atata nevoie! Am incercat prin toata caile, inclusiv mergand la biserici. Sunt deznadajduita. Nu stiu ce viata voi avea alaturi de el. Nu stiu daca vreodata va putea fi un om responsabil sau daca va fi capabil sa isi creasca copiii. Viata noastra sexuala este oricum la pamant. Insa in acest moment nu ma mai gandesc la asta. Se pare ca drogurile si aici au intervenit afectandu-i aceasta capacitate. Acum trecem printr-o perioada de tranzit, e liniste, insa mi-e frica sa privesc in viitor, mi-e frica de necunoscut….”
Marcy
Toxicomanii sfarsesc de regula prin sinucidere, supradoza, infarcte miocardice, accidente vasculare cerebrale, blocaj renal si ciroza hepatica. In cazul in care acestia renunta la droguri, creierul nu isi va mai reveni niciodata.
