Acum douazeci ani, incercam sa scap de cosuri. Peste zece ani, incercam sa scap de matreata. Acum incerc sa scap de facebook.
Nu credeam ca parascovenia asta albastra poate provoca atata dependenta. Dupa cum nu-mi imaginam ca, in afara de tigari, mai pot lasa vreodata ca viata sa-mi atarne de ceva profund inutil si daunator.
Cred, de altfel, ca o comparatie intre fumatori si „socializatori” nu e intocmai deplasata. Si unii si altii pierd niste ani din viata: dependentii de tabac pierd anii batranetii, comasati; dependentii de facebook pierd vremea tineretii, in portii mici, dar la fel de consistente.
Stiti, se facuse un calcul cum ca fiecare tigara scurteaza viata fumatorului cu 7 minute. Asta ar veni, la un pachet pe zi, undeva la vreo 2 ore si ceva. Cunosc oameni care stau pe facebook mai mult de atat. Cei mai multi aduna aceste ore din reprize multe si marunte, dar am intalnit si cazuri care stau pe facebook dupa-amieze sau nopti intregi, cu metoda si rabdarea unui voluntar model. Intr-un an, esti pe facebook mai mult decat ai concediu. Ceea ce nu e sanatos.
Eu insumi eram unul dintre cei care pierdeau ore intregi pe facebook si – bat in lemn – mi-e tare frica sa nu cumva sa redevin. Nu stiu cum s-a intamplat, dar tin minte ca, dupa ani buni in care am ras de cei afectati de maladie, m-am pomenit unul din ei.
Nici n-am simtit cum am alunecat. Mi-am dat seama ca e grav intr-o dimineata. Diminetile erau momentele mele cu mine, poate singurele garantate – cat mai poate fi ceva de garantat in mileniul asta. O cafea, o tigara, doua, cateva melodii bune, timp de gandire la ziua care urmeaza. Vedeti, un tabiet comun, banal, dar esential pentru starea de spirit a zilei care urmeaza. Un sfert de ora, sau o jumatate, in care sa imi asez in minte nu doar ce am de facut in ziua aia, dar si cum sa fac lucrurile, cu ce stare de spirit se cuvine sa le abordez, pentru a scoate ce se poate mai bun din ele. Sa-ti gasesti linistea in fata unei zile agitate sau curajul in fata unei zile grele. Sa te intrebi pe tine insuti „ce mai faci” si sa-ti raspunzi inainte sa scoti capul in lume.
Pe urma, au venit diminetile cu facebook. Pe laptop, pe telefon. La masa sau in closet. Gandurile s-au spart in mii de bucati. In locul micii discutii cu mine insumi, au aparut satisfactiile marunte ale unui like, amuzamentele neglijabile ale unui link si multe indignari de duzina. Niciun gand nu s-a mai dospit, niciodata, in ping-pongul newsfeedului. Un carusel haotic al lumii, invartindu-se in jurul meu. Cand am inceput sa postez ce gandeam chiar inainte sa gandesc pana la capat, mi-am dat seama ca devenisem un om al socializarii.
La serviciu, facebook. La carciuma, facebook. (Ne surprindeam, cateodata, trei-patru oameni care iesisem in oras ca, in loc sa stam de taina, stateam toti pe facebook, gadiland touchscreenul telefoanelor. That awkward moment, cum bine stiam, tot de pe facebook. Nici nu mai aveam ce sa discutam, de altfel, totul era deja impartasit, share-uit.) Inainte de culcare, un ultim check pe facebook. Si, cand cineva posta o poza cu o ceasca de cafea, era semn ca soarele a rasarit si o noua zi de facebook putea sa inceapa.
Cand m-am decis sa ma separ un pic de contul de facebook, sa nu mai intru o vreme, sa dormim separat cateva saptamani, am avut emotii. Ce-o sa ma fac fara? Exista viata dincolo de notificari? Am simtit un gust de sinucidere: cum o sa se descurce cei cativa oameni care dadeau like la orice postam, atunci cand eu n-o sa mai fiu? Cateva zile dupa, ma manca sa intru: o fi plans cineva dupa mine?
Dumnezeule, ce pocita e mintea omului! Cat de usor e s-o derutezi. Abia dupa ce n-am mai intrat doua saptamani si mi-am dat seama cat se poate de limpede ca pierdusem doi ani din viata degeaba, am inteles care fusese drogul, adictia: nu „socializarea”, ci deplasarea schizoida intr-o lume al carei centru esti chiar tu, prin cel mai de seama organ al tau: peretele.
Mi-am luat diminetile inapoi, asta e cel mai important castig. Si, ca bonus, ma tine bateria la telefon de doua ori mai mult.
