Cand toata lumea vorbea de sarmana Whitney, eu ma gandeam la Cher. If you want to know if he loves you so, it’s in his kiss. Versul asta inocent, mi-am dat seama acum, a prostit o generatie. Cel putin una – a mea. Serios.
Sigur ca, la mai bine de cinspe ani distanta de fapte, e un pic amuzant. Dar asa era, in lipsa oricarui alt raspuns, in mintea fetelor se cuibarise fraudulos aceasta conceptie gresita. Intrebarea e fireasca, mai ales la varsta aia, „cum stiu ca ma iubeste?†Dar cui era s-o adresezi? Maica-tii? Internetul nu trecuse oceanul, Google era o interjectie si atat. Clitorisul era subiect tabu – cine n-a vazut sa nu vorbeasca. Ca in Southpark. Cam asta era perioada la care ma refer. Si cum era sa stie pe atunci, neajutoratele fete, ce simte flacaul pentru ele? Pai, vorba lui Cher, daca te pupa bine, te iubeste.
Si el, flacaul, daca era smecher, putea sa speculeze bine slabiciunea. Cu rabdare, migala si un pic de guma de mestecat, n-avea de ce sa nu mearga bine treaba.
Dar trece vremea (ca sa citez si un artist local, pe Gabi Cotabita) si uite ca intrebarea revine. O curiozitate la imperfect: cum era, de fapt? As putea enunta, uitandu-ma in urma, un criteriu ceva mai corect de a demasca dragostea?
Sigur ca nu e in sarut. Aia e o porcarie, ce spunea Cher. Cele mai pasionale saruturi, daca stau si ma gandesc, sunt cele care nu duc nicaieri. Aventurile de o noapte, accidentele after-party.
In sex, iar nu e. Decat in tinerete sau in filme. Eu unul, n-as mai vedea vreo relatie de cauzalitate intre o poveste de iubire si o relatie bogata din punct de vedere sexual. Se poate intampla sau, la fel de bine, se poate sa nu se intample.
Si-atunci, m-am gandit, exista vreun barometru cat de cat calibrat?
Nu stiu. Dar cel mai aproape de exactitate mi se pare a fi rasul. Daca doi oameni care se plac stiu sa rada frumos impreuna, dragostea lor are o sansa.
Rasul, de altfel, mi se pare una dintre cele mai ciudate valori ale omenirii. Poate ca nu va vine sa credeti, dar nici teologii, nici filosofii nu s-au pus de acord asupra lui. E bun sau rau? E virtute sau pacat? Te duce in Rai sau in iad? Poate ca si una, si alta?
Una din temele subsidiare din Numele Trandafirului era chiar asta: Oare Iisus a ras vreodata? Nu exista dovezi, nici pro, nici contra. Unii zic ca nu, pentru ca ar fi fost sub demnitatea misiunii sale. Altii zic ca un om care nu rade nu poate fi un om bun – deci trebuie ca Iisus sa fi stiut cum sa spuna o gluma. V-am mai scris, odata, ca mandria mi se pare cel mai interesant dintre pacate – si unul dintre cel mai greu de interpretat, mai ales cand vine vorba de dragoste. Nu-i de mirare, deci, ca Henri Bergson o asocia rasului, spunand ca „Rasul este singurul remediu pentru mandrie, dupa cum singurul pacat de care putem rade este mandria.†Si totusi, nu cred ca era foarte precis in a trage concluzia: si dragostea ne poate vindeca de mandrie, iar mandria este un pacat (singurul, desigur) pe care putem usor ajunge sa-l iubim.
Din punctul meu de vedere, rasul si dragostea nu pot fi separate. O dragoste care nu rade e bolnava – deci fie se va sfarsi repede, fie va merge prost. Dragostea gaseste in ras aliatul cel mai eficient impotriva unei lumi care, cand nu e prea marunta, e absurda, iar cand nu e rea, e trecatoare. Ca si rasul, dragostea ofera iesirea secreta, dar accesibila, dintr-un cerc vicios. Ca si dragostea, rasul este scurtcircuitul dintre doua universuri diferite: intre barbat si femeie, respectiv rational si irational.
Dar, in fine, n-am chef sa filosofez, si nici nu ma pricep. Astea sunt vorbe. Am vrut sa scriu acest text pentru ca mi-am adus aminte ce bine era sa stai langa cine ti-e drag si sa razi. In pielea goala, la un pahar de ceva, pana cand te doare burta de atata ras. Si inca un pic, pana rasare soarele.
