Timpurile noastre, cu modele lor care se schimba mai repede decat reusesc eu sa-mi prind parul, fac sa coexiste tendinte ce par adeseori contrare. Pe de o parte, sunt pacifistii, cei care condamna orice fel de violenta oriunde si nu gasesc niciun fel de justificare interventionismului occidental. Pe de alta, sunt cei care considera ca justetea principiilor noastre face ca un razboi sa fie nu doar moral, ci si obligatoriu. Razboinicii sunt uneori plini de bune intentii. Micsorand scara si trecand cu voiosie – poate in spiritul tembeloid al perioadei in care vietuim – observ aceleasi tendinte contrare si la nivel micro. Pe de o parte, a inceput sa ne repugne violenta. Nu le mai spunem copiilor “Capra cu trei iezi”, preferam povestile in culori pastelate, respingem morala bruta, “in sange”, intrucat imaginea fiintelor caprine decapitatea e mult prea cruda. Pe de o parte. Pe de alta, copiii care cresc fara ca parintii sa masoare decibelii si continutul violent, cum nu masoara nici cantitatile de gluten, absorb violenta din jocurile video ale contemporaneitatii ca un burete uscat cafeaua varsata pe masa.
Dar sa lasam copiii si sa revenim in lumea noastra, a adultilor. Daca pun o poza pe FB cu un miel intreg, din care se scurge sangele, cu ochii inca deschisi, privind fix si trist, sigur voi strange comentarii de dezaprobare, pline de compasiune. Daca pun o fotografie cu un macelar care sacrifica un vitel, lumea se va cutremura de mila. Atentie, nu intentionez sa fac elogiul vegetarianismului. Altceva vreau sa subliniez. Faptul ca ingurgitam totusi cantitati incomensurabile de violenta procesata. Violenta la mana a doua. Cand vedem salamul, prosciutto-ul, friptura de miel apetisant invelita in rozmarin, vin si usturoi, nu se mai cutremura nimeni.
Toti mergem la hipermarket si ne umplem cosurile cu produse care nu ar fi existat daca undeva n-ar fi curs sange, daca undeva n-ar fi behait un vitel sau n-ar fi plans un miel. Dar violenta e una in culise, nu o vedem, altii fac treaba murdara pentru noi. Brutalitatea ne este ascunsa. Asa cum nu stim si nici nu ne intereseaza, caci ne-ar tulbura somnul, ce patesc prizonierii in inchisorile CIA. Stim ca ceva “naspa”, ceva rau, trebuie sa se intample acolo, dar e suportabil atata timp cat nu punem noi mana pe clesti sa smulgem unghii. Siguranta lumii occidentala are pete mari, de sange, in obrajii prosperitatii.
Nu doar ea. Ne topim cand vedem poze cu pisicuti abandonati, dar nu ne intereseaza in ce conditii au fost fabricate hainele pe care le imbracam, telefonul mobil de la care vorbim, vasele in care ne tinem mancarea.
Sigur, daca te gandesti permanent la tot raul pe care omenirea il produce unor alte fiinte – oameni si animale deopotriva – pentru a supravietui sau pentru a-si asigura o existenta confortabila, iar celor care-si permit, chiar luxul, risti sa-ti pierzi mintile.
Ipocrizia devine insa deranjanta. Acum cateva zile, o matusa imi spunea ca nu poate consuma carnea unui animal daca se intampla sa fie martora la sacrificarea lui. Dar congelatorul ei e plin de alte animale, unele “anonime”, desigur, ucise de alti anonimi. Legat de asta, in romanul pe care-l citesc acum (“To the End of the Land”, David Grossman), un copil de cativa ani isi intreaba mama la un moment “unde creste carnea”. Cand intelege, in urma interogatoriului la care-si supune parintele, ca o vaca a fost ucisa si ca majoritatea oamenilor sunt complici, refuza consumul de carne. Reactia lui este una de un dramatism greu de imaginat, iar decizia de a nu consuma carne se mentine timp de ani de zile. Face febra, refuza sa mai faca parte din “specia asta”. Are senzatia ca, pana atunci, a fost partas, fara sa i se ceara acordul, la ceva de o cruzime inimaginabila.
Asa ca le-as da un sfat mimozelor de toate varstele si sexele: dati-va ochii peste cap, oftati, suspinati, dar numai daca ati facut vreodata ceva sa impiedicati, sa scadeti cu ceva violenta din lumea asta. Numai daca stiti ce gust are renuntarea. Numai daca ati lasat un produs frumos ambalat la raft, fara ochii tristi si alte elemente care sensibilizeaza, fara picatura de sange, doar pentru ca ati citit ceva undeva, doar pentru ca stiti ca muncitorul care l-a produs se imbolnaveste, chiar acum, in timp ce vorbim, de silicoza.
Astfel, reactiile sunt doar… mimozeli.
