In ultima vreme, am observat cu uimire cat de mult succes are printre cititoare un anumit tip de articole si m-am gandit, sa nu ziceti ca nu va rasfat, sa va ofer si eu unul. Este o mostra de inteligenta feminina, o experienta de viata, cum le place unora s-o numeasca, ale carei calitati exemplare nu se poate sa nu le observati. O poveste reala, doamnelor si domnisoarelor, cum se poate intampla multora dintre voi, daca nu vi s-a si intamplat deja.
V-am scris pentru ca sunt disperata. Dis-pe-ra-ta! Efectiv, nu stiu ce sa mai fac cu aceasta poveste de iubire care imi sfasie pieptul. Si v-am mai scris si pentru ca psihologul meu a zis ca trebuie sa comunic si sa nu imi fie rusine ca eu n-am facut nimic rau, am fost doar eu insumi. Eu insami, pardon.
Eu nu prea tin minte cum eram la 5 ani, ce faceam la gradinita si asa mai departe. Si oricat m-as chinui, nu-mi aduc aminte. Dar oricum nici nu mai conteaza daca eram premianta sau ba, pentru ca viata mea si durerea mea si problemele de spate au inceput de la varsta de 15 ani cand l-am cunoscut pe EL. Nu, nu e vorba de Isus. E vorba de Marcel, cel ce avea sa-mi schimbe destinul pentru totdeauna. Mama zice ca inainte voiam sa ma fac model si cantareata mai tarziu, cand imbatraneam, adica la varsta de 21 de ani. Bine, si acum mai tin si eu minte ca ma gandeam cu groaza la varsta de 21 de ani, cand voi fi batrana-batrana.
Dar mai bine va povestesc cum mi-am irosit eu tineretile pentru Marcel. Eu, la 15 ani, m-am angajat peste vara la o terasa la Costinesti. Vindeam guvizi si hamsii. Eram imbracata cu un sortulet si, cand ma aplecam dupa mujdeiul de usturoi, aveam grija sa se vada chilotelul frumos caci, se stie, fie mujdeiul cat de bun, daca n-ai ce arata, tot degeaba.
Si Marcel tot venea toata ziua buna ziua sa cumpere hamsii. De ma si gandeam cum de nu i se face rau. El se ocupa cu inchirierea de sezlonguri pe plaja. Mie nu-mi placea de el prea mult si nici nu prea il bagam in seama. El insa se tinea scai si-mi lasa si bacsisuri bunicele, ceea ce nu e de lepadat mai ales ca in perioada aia prin Costinesti umblau multi studenti saraci care se umflau toata ziua cu guvizi, dar nu lasau nimic spaga.
In rest, eram fata cuminte si tata ma verifica des, sa vin devreme acasa. Peste vreo doua-trei saptamani de cand il cunoscusem, Marcel m-a invitat la o petrecere pe plaja. M-am dus, mai mult asa, ca sa mai vad si eu lumea si sa-mi fac cunostinte caci, se stie bine, n-ai cum sa razbesti in viata daca nu ai relatii. Si am zis sa incep de acolo.
La petrecere, ca la petrecere. Toata lumea vine mai mult dezbracata. Eu, ca o adolescenta nebunatica ce eram, plecasem in trening de acasa, dar m-am dezbracat intr-un tufis. Toata lumea mi-a facut complimente, dar cel mai original si mai romantic a fost Marcel care mi-a zis „Fata, ce buna esti!”. Mi-a venit sa plang de emotie, nimeni nu-mi mai spusese cuvinte asa de frumoase, iar mai tarziu cand m-a fluierat si mi-a zis „Zana!”, am simtit ca ma topesc de fericire.
Atunci nu mi-am dat seama, dar abia acum stiu ca asta este dragostea. Vazusem multe filme, si cu placinta americana, si cu Marimar, dar pana cand nu traiesti pe pielea ta, habar n-ai ce-i viata, spuneti si voi, nu-i asa? Am facut dragoste pentru prima data in viata mea, dupa un morman de gunoi, ca sa nu ne vada ceilalti. Poate ca mirosea urat, cine stie, oricum in pasiunea si nebunia ce ne inflacarase pe amandoi, nu am simtit nimic. Si dupa ce s-a terminat, el s-a uitat la cer si a zis suspinand: �”Nu am mai facut-o cu o fata atat de buna!�”. Eu am inceput sa plang de emotie,
era mai mult decat puteam suporta, iar el a zis �”Ce-ai de plangi ca proasta?””. Dupa aia, eu am plecat acasa sa ma schimb ca mai era putin si se facea dimineata si trebuia sa vand hamsii si guvizi.
Aceea a fost cea mai fericita perioada din viata mea. Ziua era urat, printre pestucii aia mititei, dar seara sub cerul liber, pe vreun sezlong (de la ele am ramas cu dureri de spate), pe vreo paturica, totul era superb. Simteam cum infloresc, cum devin femeie si visam sa traiesc pentru toata viata in bratele lui Marcel, sa facem multi marcei mititei si sa ne iubim mereu, pentru totdeauna.
Dar cerul s-a prabusit deasupra mea cand, intr-o zi, i-am dat bip. Si am tot asteptat sa ma sune si nimic. Pana la urma, l-am sunat eu si mi-a raspuns maica-sa, care, vai, nu ma acceptase niciodata, si mi-a zis sa-l las in pace pe Marcel, ca el e om insurat si cu copii si nu are timp de patachine ca mine. Nu-mi venea sa cred ce-mi aud urechile! Asa ceva nu mi se putea intampla tocmai eu, eu, cea mai frumoasa vanzatoare de guvizi de pe plaja! Cum am inchis telefonul, cum am cazut jos din picioare! Mi-am pierdut cunostinta si, asa cum nu mai tin minte ce am facut pana la 15 ani, nu mai retin nimic nici din timpul lesinului meu! Ce soarta trista, sa fiu mai mult lesinata decat treaza!
Doctorul a zis ca am facut insolatie. Insolatie de inima rea, oameni buni, va spun eu! O prietena mi-a povestit cum zaceam acolo, pe jos, zbatandu-ma intre viata si moarte, cu hamsii si guvizi sarind in jurul meu. Si Marcel a aparut tarand dupa el o umbrela si, in loc s-o puna sa-mi tina mie umbra, a trecut mai departe strigand �”Umbrele, neamule, ia umbrele!”�. Ca sa vedeti si voi cat de porci sunt barbatii! Nici faptul ca faci insolatie din cauza lor nu-i indupleca!
Am suferit cumplit, ca un caine comunitar. Dupa aceea, am vrut sa ma razbun si m-am inscris la doua facultati. Si la drept, si la relatii economice internationale. Ca voiam sa plec din tara. Ca sa ii arat ca eu pot, ca e ceva de capul meu si ca nu stie la ce a dat cu piciorul. Va povestesc alta data ce si cum ca acum sunt asteptata pe scena.
