M-am gandit sa scriu ceva despre barbatii calmi pentru ca barbatii calmi chiar merita bagati in seama si adusi in lumina reflectoarelor. Sunt sigura ca oricare dintre noi a trecut prin momente de criza, in care nervii acumulati nu mai faceau loc ratiunii si in care singura reactie de care era capabila a fost sa tipe, sa tipe si sa tot tipe… Ei si atunci a aparut acel barbat calm din viata ei, care a linistit-o si care a ajutat-o sa vada solutia problemei careia trebuia sa ii faca fata… Categoric, barbatii calmi sunt extraordinari si salveaza situatia… mai putin atunci cand motivul marii suparari sunt … chiar ei!
De unde admiram calmul lor de neclintit si modul in care reactioneaza la stres, ajungem sa ne punem mainile in cap cand realizam ca in acelasi fel „calm” reactioneaza si la orice fel de repros al nostru sau la orice fel de doleanta a noastra care nu le convine. Ne lovim exact de ceea ce am iubit la el in prima instanta, adica pozitia indiferenta la orice presiune din partea noastra. Uite asa sfarsim prin a constata ca orice cearta – care in viziune feminina ar fi constructiva – se termina cu el schimbind postul TV in timp ce noi suntem in plina criza de isterie sau, si mai rau, cu el sforaind in timp ce noi ne certam cu peretii…
Bineinteles ca il trezim si facem presiuni in continuare: „Pe tine nu te intereseaza ce am eu de spus despre noi?”, iar raspunsul vine, invariabil: „Sigur ca ma intereseaza, puiule, te ascultam!”. „Nu ma ascultai, dormeai!!!” – „Nu este adevarat, ma gandeam la ce imi spui!”. Orice incercare de cearta cu un barbat calm se termina cu o disputa asupra modului in care el ia – sau nu! – in serios ceea ce avem noi de zis, ceea ce simtim noi sau relatia noastra.
Pe masura ce noi ne inversunam, el este din ce in ce mai calm si ne dorim cu ardoare sa-l scoatem din sarite. Incercam totul: ton ridicat, urlete in toata regula, spargem o farfurie doua, amenintam ca plecam la mama si, intr-un final, daca toate acestea nu au efect, aruncam in lupta si ultima arma: un plans care ar inmuia si pietrele… plansul, arma secreta si fara scapare pentru el: daca nu reactioneaza este un insensibil si un nenorocit caruia nu ii pasa de noi – si vom avea grija sa ii amintim asta in urmatorii 20 de ani… daca reactioneaza este tot pierdut… pentru ca printre suspine ii vom spune… acelasi lucru – ca este un insensibil care ne face sa plangem si vom profita din plin de sentimentul lui de vinovatie in timp ce ne tine in brate, reprosindu-i tot ce a facut rau – ba chiar si ce nu a facut, dar era cat pe ce sa faca in ultimele sase luni – plus ceva presupuneri cu ceea ce „suntem convinse” ca va face rau in urmatoarele cateva saptamani…
Hm… iubim barbatii calmi… dar parca tot mai simpatici sunt cand reusim sa ii scoatem din sarite!
