Ok. Sa zicem ca esti ratusca cea urata. Ai glezne elefantine, sanii cocheteaza cu buricul, fesele iti sunt in mari tandreturi cu rotulele. Sau pe undeva pe acolo. Ca sa te imbratiseze cineva, trebuie sa mai cheme un prieten. Sau, din contra, esti un soi de baietoi, plat ca masa de calcat, iar acneea ti-a desenat constelatia Lebada pe un obraz si Orion pe celalalt. Masinile se opresc in fata ta caci te confunda cu zebra. In fine, ai prins ideea: in fotografiile de grup, ti se cere mereu sa stai undeva in spate, ti se distribuie locuri marginale, iar uneori pana si tu ai dificultati sa te identifici, topindu-te in fundal, atat de mare e asemanarea cu decorul.
Se intampla ca genele sa se joace intre ele, sa ia un pahar in plus la bord, sa aiba loc tot felul de intalniri nefericite, iar rezultatul sa fii tu. Aia pe care la gradinita nu o chema nimeni sa se joace in fata blocului, iar in liceu faceai gaura pe scaun prin discoteci, iar la sfarsitul petrecerii femeia de serviciu stergea praful de pe tine. Caci nu te invita nimeni la un “blues”. S-o recunoastem: batalia asta e pierduta oricat te-ar minti cosmo, elle si vogue la un loc, oricat ti-ar spune falsele prietene (daca n-ar fi false, ti-ar spune adevarul) ca exteriorul nu conteaza, iar izvoarele adevarate si calitatile veritabile sunt cele din interior, ca frumusetea e efemera si asa mai departe. Sunt niste ipocrite, asculta-ma pe mine. Daca ar fi adevarat, nu ar petrece trei ore in fata oglinzii inainte sa iasa la gunoi si nici nu ar da jumatate din cat castiga pentru a up-grada exteriorul asta insiginifiant si caduc.
Ceea ce nu trebuie sa faci tu este sa-ti pui tichie de margaritar. Sa ma explic.
In ultimul timp, persoanele dezavantajate din punct de vedere estetic (sa nu ziceti ca nu sunt politically correct) incearca tot felul de strategeme pentru a distrage atentia de la… dezavantaj. Daca pe vremuri, aspectul lor putea fi caracterizat prin cuvantul “tern”, fiind o consecinta fireasca a discretiei si bunului-simt obligatorii intr-o situatie incomoda, acum atinge extrema cealalta. Uratele isi lipesc pene pe fund si-si prind cu agrafe pasari moarte in cap dorind sa mute centrul de interes dinspre materia vie (respectiv invelisul exterior la care faceam referire) spre muzeul improvizat in graba.
Excentricul a devenit arma la care apeleaza orice fiinta cu care natura n-a fost prea generoasa. Nu am vazut pana acum vreo Claudia Schiffer sa poarte salvari, caciula din vulpe argintie la mijloc de vara si niste cercei care ar putea inlocui cu succes globurile din bradul de Craciun. Femeia alfa stie ca are tot ce-i trebuie. Urata stie ca n-are, dar incearca sa te pacaleasca, iar tinuta ei devine rezultatul unei scenografii, care s-ar preta in mai multe perioade istorice, de la punerea in scena a unei tragedii antice la Shakespeare si Beckett. Femeia-colaj.
Tuturor celor care, din disperare, isi lipesc stele la ceafa si-si atarna la gat o copita de cal si un manunchi de leustean pentru ca au citit ele in nu stiu ce revista ca asta e ultimul racnet in materie de moda bio, le spun asa: ca sunteti uratele nu e vina voastra. Ca faceti alegeri tragice, da. Disperarea se simte, se vede, se miroase, oricat de postmoderne ar fi artificiile la care recurgeti. Unei conformatii nefericite ii adaugati ridicolul.
Mai exista o tendinta. Aceea de a tipa din gura de sarpe cat de putin iti pasa de cum arati. Daca indiferenta ar fi reala, de ce atata efort sa exprimi… nepasarea? In fracturile de logica, femeile nu sufera nici macar o amarata de intindere de tendoane. Gandirea elastica. Asadar, cu cat strigi ca nu te doare, cu atat devine mai evidenta nevoia de analgezic.
