Orice-nceput s-a vrut fecund, rigorii se deda brumarul. Nu stiu cum s-ar adapta la vremuri inverse si la luni de toamna vechea poezie a lui Blaga. Poate ca astfel, poate ca altfel. Oricum, am constatat, cu mirare, ca acest citat lipseste de pe Flu. Mirare fireasca – atatia ani si atatea texte despre dragoste pe acest site, si totusi n-a simtit nimeni nevoia sa-l foloseasca?
Mie unuia mi se pare aproape imposibil sa vorbesti despre indragostiti fara sa pomenesti un orice-nceput se vrea fecund. La mine, e aproape un tic verbal. In mintea mea de licean, tocindu-l pe Blaga in timp ce eram amorezat (sau amorezandu-ma in timp ce toceam, nu mai stiu exact), s-au inchegat atat de bine starea si cuvintele, incat acum incat nu le-as mai putea dezghioca nici sa vreau. O avea vreo contributie si cantecul lui Alifantis, care nu m-a lasat sa le uit. Cine mai stie.
De fapt, am facut aceasta introducere in spirit negativ, pentru ca azi vreau sa scriu despre ce se intampla cand nu se intampla. Ce se intampla cand nu e fecund inceputul. Cum interpretezi? E semn rau pentru dragostea ta, sau doar o incercare pe care trebuie s-o treci? Si, in esenta esentelor, exista dragoste fara inceput?
Sa va povestesc. Discutam cu un amic despre cum e sa stii de la bun inceput ca ai cunoscut dragostea. El zicea ca stiuse: din prima zi, mi-a fost limpede c-o sa raman cu ea, c-o sa ne casatorim, ca ea o sa fie mama copiilor mei. Si, ce sa vezi, asa se intamplase.
Dar cum merg lucrurile atunci cand nu esti la fel de norocos ca amicul meu? E destul de complicat, si imi vin cateva intrebari in cap. Le voi insoti de raspunsul meu rapid, fara sa am pretentia ca este si cel corect. De fapt, e mai degraba un sondaj, sunt curios ce credeti voi despre asta.
1. Daca nu stii de la bun inceput, mai poti totusi sa afli ulterior? Adica sa iti fie la fel de limpede ca ti-ai gasit jumatatea, dar nu atunci, in primele momente ale cunoasterii, ci doar dupa o vreme?
Aici, amicul meu sustinea ca nu. Desigur, el vedea viata de pe stanca norocosilor. Eu i-am spus ca se poate intampla, ca exista situatii in care pofta vine mancand. Sau, cum se spunea pe vremea casatoriilor aranjate, se poate intampla sa ajungi sa-l iubesti pe cel alaturi de care esti nevoit sa traiesti. Si, cand spun asta, nu vreau sa va ganditi la o dragoste de calitate inferioara, data de obisnuinta si dependenta, ci de o dragoste pasionala, cu fierbinteala, vertij si tot tacamul.
2. E posibil sa nu stii niciodata? Poti trai dragostea vietii tale fara sa fii vreodata sigur ca este vorba de dragostea vietii tale, indoindu-te de asta pana in ultima clipa?
Asta mi se pare o speta foarte interesanta. Am banuiala ca li se intampla multora, dar nu pot sti exact. E exemplul de relatie in care doar tragicul poate sedimenta sentimentele si indeparta dubiile. Dar si atunci, intervine subiectivismul si sindromul paradisului pierdut: poti face profetii corecte macar despre trecut?
3. Senzatia de predestinare, senzatia de „mi-a fost limpede”, apare doar atunci cand relatia e cu noroc, sau apare mult mai des, dar uitam de ea de indata ce ne dam seama ca ne-am inselat, asa cum uiti o superstitie neimplinita?
In cazul asta, sunt convins ca asa se intampla. E adevarat, mi-am si pus intrebarea de asa natura incat sa-si ceara raspunsul, dar e o slabiciune aproape amuzanta a firii felul in care clipele mici ne sterg din memorie clipele marete. Si iti aduci aminte un episod din viata ta ca si cum ar fi fost fals. Daca e posibil sa „ti se para ca simti”, atunci intuitia nu mai e o regula, iar predestinarea devine automat un mit fals. Dragostea devine o loterie. Cred, de altfel, ca in aceasta cheie si-a scris si Blaga versurile. Ne-om aminti, candva, tarziu…? e o speranta aproape desarta – de cele mai multe ori, nu ne amintim. Dubiul e in firea noastra: Si nu stim ce pareri de rau / ne tulbura, piezis, avantul. Iar finalul, deloc tonic: Paduri ce ar putea sa fie / si niciodata nu vor fi.
