Pe vremuri, imi imaginez ca oamenii plecau in vacanta sa se odihneasca. Se rupeau din mediul lor obisnuit, se dedicau huzurului si apoi se intorceau, ca sa folosesc un cliseu, „cu forte proaspete” inapoi in „campul muncii”. Mie nu mi s-a intamplat niciodata asta, iar fortele mele nu sunt nici proaspete, nici verzi, ci la fel de ofilite ca in urma cu doua saptamani jumatate. Pe de alta parte, ma mai confrunt cu un paradox. Cu acela care tine de evadari si de viata din care fugim.
Vacanta e perceputa in mod obisnuit ca o detasare de realitate. Rasfatul celor cateva saptamani libere e simtit ca o recompensa, ca o perioada de refacere dupa surmenaj si dupa un an care ne-a agitat si ne-a lasat fara vlaga. Crize economice, epidemii, pandemii. Acum sase luni ne inspaimanta gripa porcina, acum, au navalit tantarii ucigasi. Concediul vine sa panseze rani si sa ne remonteze, sa ne faca sa ne regasim motivatiile pierdute, sau pur si simplu ne permite sa intram intr-o stare de stand by, sa uitam de tot, sa ne inchidem telefoanele si sa lasam laptopul acasa, sa se umple de praf. Viata reala ne asteapta la intoarcere, la fel de obositoare, la fel de poruncitoare, gata sa ne arunce vrafuri cu sarcini in brate si sa ne puna obstacole in picioare.
Sa ne intoarcem presupune mai mereu parcurgerea a catorva zile cel putin de amorteala. Ne taram prin obiective, incercam sa ne „aclimatizam” si ni se pare ca suferim de un rau cel putin ciudat, cam cum e raul de mare sau de pamant. Raul de realitate. Ne incearca un sentiment de alienare, de stranietate, si ni se pare ca realitatea era, de fapt, cea de acolo, cea din spatiul in care am fugit si ne-am izolat, nu cea de aici. Ne reluam cu uimire aproape obiceiurile, incercam sa ne „aclimatizam”, sa reluam contactele si sa ne purtam ca si cum „nimic nu s-a intamplat”.
Cand, de fapt, s-a intamplat. Am capatat constiinta faptului ca nu ceea ce e aici, in restul celor 344 de zile pe an, e „real”. Ci ceea ce e dincolo. Cumva parem sa dormitam tot timpul anului, chiar in mijlocul acestui haos care a devenit viata cotidiana, si sa traim, sa simtim, sa ne consumam la cote maxime doar acolo. Cele 21 de zile nu sunt cireasa de pe tort, ci chiar baza lui, iar celelalte 344 se aglomereaza deasupra lor, in straturi greu de separat, intr-o masa amorfa si cenusie.
Evadarea nu mai e sinonima cu relaxarea, ci cu intensitatea. De aceea, ne intoarcem consumati, tarandu-ne, simtindu-ne straini. Nu ne-am dus acolo ca sa ne fie aici mai bine ulterior. Ci ne-am dus acolo pentru ca nu mai suportam aici-ul. Departarea devine normalitatea, spatiul in care functionam firesc, in care ne simtim ca pestele in apa chiar inconjurati de straini, iar familiarul e cel care ne sufoca, ne rapeste vlaga si ne lasa ca niste smochine uscate.
Asa ca, in cazul unora, in cazul meu, cel putin (sunt curioasa daca si la voi lucrurile se petrec asemenea), revenirea nu vine cu un puseu de energie, nici cu mai mult „chef de munca” si cu imbratisarea larg deschisa a responsabilitatilor. Vine cu un dor, cu un sentiment launtric de neasezare, de invalmaseala, vine cu neacceptarea, cu refuzul, cu un grad mai mic de toleranta fata de mediul in care functionez. Uitandu-ma in jur, constat ca faptul nu e singular. Si ma mai intreb atunci daca mai are cineva sentimentul acela de „acasa”, despre care vorbesc cartile si reclamele sau am devenit toti niste instrainati.
M-am gandit ca poate, tocmai pentru a indulci pilula realitatii, francezii fac din „a rentree” un mare eveniment. Insotita de toata tevatura comerciala specifica unei sarbatori, de dezbateri, de lansari de carte, „reintegrarea” devine parca mai suportabila.
Vacantele au partile lor minunate, zemoase ca niste fructe dulci. Dar si partile triste. Caci dupa o gura de caramel, painea de acasa pare mai amara ca niciodata. Contrastul face sa ne devina de-a dreptul indigerabila. Si nici nu sunt sigura ca mai functioneaza vorba aceea „fie painea cat de rea, tot mai bine in tara ta”. „Tara ta” nu mai e un loc, un spatiu. „Tara ta” e o stare de spirit pe care o poti avea oriunde si din ce in ce mai rar in locul in care te-ai nascut.
