Ne plangem mereu cum standardele impuse sunt imposibil de atins sau, daca nu de neobtinut, atunci profund daunatoare sanatatii. Revistele si designerii, reclamele si filmele, promoveaza conformatii feminine care par sa se micsoreze de la un an la altul. Anorexia si bulimia devin la fel de frecvente ca o raceala de sezon. Exista medici, parinti, psihologi care protesteaza din cand in cand: “nu le mai faceti pe fetele noastre sa se infometezeâ€. Industria modei si agentiile de modele impun niste marimi neverosimile, in care nu se incadreaza decat 1% poate din populatie.
Cam asa arata tabloul general al idealului feminin in zilele noastre. Intre timp, societatea fiind alarmata de cateva cazuri de tinere modele care s-au sinucis sau au murit din cauza infometarii, in cateva tari au inceput sa fie impuse anumite limite de varsta si/ sau de greutate. Nu te angajam daca esti prea slaba sau daca esti prea tanara!
De cealalta parte a baricadei, cateva publicatii au pus pe coperta modele cu forme ceva mai rotunjoare. Cand zic rotunjoare, ma refer inclusiv la mase de 70 de kg, care ar exclude din start orice doritoare de cariera in paginile revistelor de moda. Desi ne-am fi asteptat ca asemenea aparitii sa fie aplaudate, lucrurile nu au stat tocmai asa. Au existat voci care si-au exprimat chiar dezgustul pentru domnisoara care a pozat si m-au facut sa ma intreb de ce atata aversiune fata de un model corporal care ar trebui sa ne fie mai familiar decat fapturile aproape eterice de 1,80 m si 45 de kg. Este mai apropiat de realitatea medie decat fiintele subponderale care ne zambeau serafic din paginile Vogue de pana acum.
M-am mai gandit apoi si la curajul Dove de a paria pe femeile “normale†in campaniile lor si sa ma intreb cum se poate cuantifica succesul lor. Strategiile de marketing uzeaza doua directii: ori propun identificarea cu personajul din reclama, ori propun un model idealizat. Vand iluzia cum ca, daca ajungem sa consumam produsul lor, vom fi la fel de slabe si de frumoase ca aparitia din reclama. Ar mai fi si o a treia varianta: amenintarea mai mult sau mai putin voalata, iar exemplul cel mai relevant care-mi vine in minte este cel la pasta de dinti Parodontax, cu maseaua insangerata care cade in chiuveta sau cu aratarea explicita a locului liber din dantura. Ramane de vazut care dintre cele trei tipuri de strategii este mai eficienta, insa, uitandu-ne la experientele trecutului, as zice ca idealul de neatins ramane varianta castigatoare.
Si atunci ma intreb daca nu cumva noi, ca societate de consum, nu suferim cumva de ipocrizie? Pe de o parte, ne plangem de mila pentru ca avem sute de mii de adolescente anorexice, de tinere care-si canalizeaza intreaga energie spre vanarea utopica a unor dimensiuni, periclitandu-si sanatatea si punandu-si in pericol viata, iar pe de alta ne scandalizeaza acel numar din Vogue care arata o femeie “normalaâ€, iar prin “normala†inteleg o imagine a corpului feminin care nu sugereaza ca purtatoarea lui ar avea probleme de sanatate. Modele cu dimensiunile lui Crystall Renn si care sa se si bucure de succes sunt insa adevarate rara avis pe podiumurile lumii.
Problema este mai extinsa decat s-ar crede intrucat ne intrebam cum anume functioneaza alegerile pe care le facem. Creatorii de moda ne vand un vis si nu solutii pentru noi, femeile reale. As fi de acord cu aceasta varianta daca ea s-ar limita la creatiile haute-couture care sunt oricum realizate de dragul unui concept si nu al realitatii consumatorilor. Atunci cand insa designerii incearca sa ne vanda pret-a-porter, hainele chiar ar trebui sa fie, asa cum le spune si numele, gata de a fi imbracate. Si de catre noi, cele care platim pentru ele, nu de catre niste fiinte ireale, idealuri pe care am obosit sa le cautam intre greutati oscilante si probleme de sanatate.
Voua ce fel de modele v-ar placea pe catwalk sau in revistele de moda? Skinny sau cu greutati normale, sanatoase? Si, mai ales, ce v-ar face sa cumparati produsul promovat?
