Se ia un prezentator de televiziune, care mai este si scriitor pe deasupra. O personalitate predispusa spre afirmatii socante, pozitii insolite, spre indignarea opiniei publice. Rebelul nostru septuagenar publica o carte care aduna conversatiile sale cu un bun amic, dramaturg. Printre altele, relateaza o mica „scena de viata”. O intalnire cu doua minore japoneze datata la sfarsitul anilor ’60. Minorele sunt prezentate ca fiind imbracate ca niste tarfulite (cuvantul ii apartine), machiate strident si purtand tocuri. Minorele ii fac avansuri personajului nostru care atunci desigur nu era septuagenar, dar nici un adolescent nu era. La finalul anecdotei, personajul ne face cu ochiul, bucurandu-se ca presupusul delict s-a prescris. Asa incepe un scandal.
Ce a urmat e logic si se constituie ca imbatabila reteta de marketing (vocile rele sustin inclusiv ca personajul nostru intrase intr-un, meritat sau nu, con de umbra): cartea ajunge la o a doua editie in numai cateva saptamani. Pe de alta parte, societatea cere capul si demiterea presupusului pedofil. Inculpatul publica o „Excusatio petita, accusatio non manifesta” in „El mundo”. In care sustine ca ceea ce el a prezentat drept fictiune a fost luat de altii drept detaliu biografic. Vechea greseala a indivizilor neobisnuiti cu meandrele artisticului. Nu uita nici sa aminteasca de celebrul caz al lui Nabokov. Facandu-se insa ca uita faptul ca Lolita era un roman, nu o biografie, nici o carte de eseuri si nici o culegere de corespondenta. Ca, de fapt, istoria minorelor din Tokyo era deja o anecdota cunoscuta in cercul sau de apropiati. Ca, da, fictiunea a plecat de la un fapt real, insa realitatea a fost infinit mai saraca in picanterii si total lipsita de coit. De fapt, prezentatorul nostru bause o cafea, un suc, o apa minerala cu mai multi tineri si tinere in Tokyo, in 1967, cand strainii erau priviti inca drept exotisme de catre niponi. Dar ca tinerele nu erau minore – amanunt de care e sigur intrucat au schimbat impresii cu privire la locul de munca. De aratat ca niste tarfulite, aratau insa. Macar atata lucru. Au cochetat cu el, insa fara „finalizare”. Ah, si de asemenea, desigur, prezentatorul nostru s-a declarat a fi fost excitat. Ca, deh, oameni suntem, iar japonezele erau simpatice foc!
Povestea de mai sus se deruleaza chiar in aceste zile pe scena media spaniola. Toata lumea cere demiterea lui Fernando Sanchez Drago – acesta este numele vedetei – pornind de la niste fapte a caror insasi realitate e discutabila. Fernando Sanchez Drago a pus paie pe foc, descriind in cateva detalii punctuale, atractia pe care fetele tinere o exercita asupra domnilor bine copti. Detalii referitoare la piele, sani, prospetime si alti demoni.
Sau sa fie Fernando Sanchez Drago atins de o tarzie criza a varstei? Situatia pare a fi fara iesire. Dorind sa scape de eticheta de pedofil, pe care singur si-a impodobit-o cu caractere nipon-unduitoare, poate capata o alta, mult mai putin avantajoasa mediatic: aceea de crai apus, de don juan expirat, care in lipsa unor cuceriri reale, croseteaza povesti vanatoresti pe la petreceri. Hm, care dintre cele doua ipostaze este mai jalnica?
Desigur este greu de judecat speta. In primul rand, nu stim daca a avut loc sau nu un delict. Daca spaniolul chiar le-a sedus pe acele lolite. Nu ne putem baza nici pe carte, nici pe ceea ce sustine el acum. Pe de alta parte, unii l-ar dori decapitat, concediat, castrat numai pentru ca indrazneste sa spuna ca niste fete de 13 ani il excita. Ca trezesc in el alt gen de dorinte decat cele paterne. In al doilea rand, Drago nu prezinta emisiuni de copii. Nici nu a pozat vreodata in etalon de moralitate. Chiar articolul de explicatii este ilustrat cu o fotografie in care poarta un tricou pe care scrie „Sunt dependent de droguri”. Este evidenta dorinta lui de a epata, de a soca, de a violenta “morala burghezaâ€. Este genul de vedeta (pseudo?-) culturala predispusa mereu spre manifestari extreme, spre indignarea publicului. Individ incomod, care face ca publicul sa se imparta in admiratori si hulitori, nelasand loc unei categorii intermediare. Superficial, da. Dar nu stiu daca pentru asta devine blamabil si de nefrecventat.
Pe de alta parte, simpla dorinta de „nimfete”, chiar neconcretizata, poate lipi strasnic un stigmat de figura oricarui individ. Ma intreb insa daca nu cumva tot pe aceasta excitare nemarturisibila se bazeaza, in multe cazuri, industria modei. Ca atunci cand angajeaza modele pubere, carora li se confera atributele lascivitatii, pe care le invata cum sa zambeasca lipindu-si de buzele „glossate” o melancolie si o promisiune deloc specifice varstei. Atunci de ce nu protesteaza nimeni? Cu ce e mai vinovat cel care pofteste decat cel care ofera?
Am vazut fetite fredonand „sexi, sexi, stiu ca ma vrei” in fata scarilor de bloc si mame privindu-le mandre de la balcoane. Le-am vazut pe cele de la Andre, cand erau mici, cantand „mosule, ce tanar esti” si pervertind imaginea unui mosulet bonom care ne vizita de Craciun. Cu ce este mai vinovat acest Drago decat cei care vand asemenea imagini? Nu cumva revolta opiniei publice adie usurel a ipocrizie?
