Fiindca tot ma pregatesc sa plec in vacanta, ceea ce inseamna ca numarul problemelor de rezolvat e invers proportional cu resursa cerebrala disponibila, m-am gandit sa va scriu un text pe o tema misogina. Daca subscrieti la vreuna dintre idei, foarte bine. Daca nu, trageti-ma de maneca, acordati-mi scuza caniculei si trimiteti-ma la odihna si tratament.
Asa cum se intampla adesea, am fost mobilizat in acest sens de un text al Irinei, care afirma ca ideile au sex, in sensul ca forta unei idei ajunge uneori sa imprumute din virilitatea emitatorului dansei.
Sunt de acord cu ea, in principiu, cu precizarea ca, din punctul meu de vedere, titlul contine un adevar mai dur decat textul: ideile au sex.
Insa Irina se multumeste a observa femeile care sunt mai usor de impresionat de rationamentul unui barbat si admite influenta hormonala asupra judecatii, fara sa pomeneasca de situatia inversa. Care, credeti-ma, exista. Multi barbati care mergeau linistiti pe drumul dinspre ipoteza spre concluzie au ajuns in santuri din cauza vreunui decolteu mai ambitios sau a unei perechi de picioare lungi. Ca sa nu mai pomenesc de cei carora vaginul le-a inversat polii magnetici de-a binelea, de au ajuns sarmanii sa confunde prietenii cu dusmanii si paguba cu profitul.
Deci, da, ideile au sex, ba chiar au si varsta, si rasa, si religie. Exista chiar o moda a ideilor. Orice forma de autoritate are capacitatea de a intari o idee. Pe asta se bazeaza publicitatea. De la tonul grav al vocii pana la felul in care sunt alesi actorii, marketingul exploateaza, aproape freudian, vulnerabilitatea mintii in fata celor doi factori de dezechilibru: sexul si puterea. Despre asta am putea sa vorbim pana ne ia somnul, subiectul e disputat de la Kant incoace.
Momentan, ma intereseaza altceva din ce spunea Irina: credibilitatea mai mare a barbatilor comparativ cu – sau in dauna – cea a femeilor, dar, atentie: fara legatura cu atractia sexuala sau alte interventii hormonale personale si personalizate. O diferenta de credibilitate genetica, sa zicem asa.
Exista? Evident, da.
E justificata? Probabil ca da.
Credibilitatea nu e totuna cu adevarul, nici la nivel de mesaj, nici la nivel de perceptie colectiva. Adevarul e al indivizilor – stii ca omul X, barbat sau femeie, spune adevarul, pentru ca ai timp sa-l cercetezi, ii acorzi ocazia de a-si dovedi dreptatea, judeci similitudinile cu realitatea dupa aceleasi reguli cu ale lui. Credibilitatea este necesara atunci cand nu esti in masura sa judeci pe de-a-ntregul o afirmatie. Fie nu ai informatiile necesare, fie nu ai timpul necesar pentru a emite un rationament. Si atunci, cauti varianta cu cele mai mari sanse de a fi adevarata, varianta credibila. Si, spre diferenta de adevar, credibilitatea poate fi – sau nu – in patrimoniul grupurilor sociale.
O femeie e mai putin credibila decat un barbat nu pentru ca e mai putin informata sau mai departe de adevar, ci pentru ca femeile in general sunt mai putin credibile decat barbatii. Asta e usor de sesizat. Dar de ce se intampla asta? E misoginism la mijloc, e nedreptate?
Eu unul cred ca, dincolo de maruntisurile cotidiene, dincolo de razboiul de uzura al sexelor si de experienta personala a fiecaruia dintre noi, exista un substrat ceva mai interesant si o explicatie antropologica a dezechilibrului.
La orice grup social care isi pierde credibilitatea, vinovata este lipsa de obiectivitate care i se prezuma acelui grup. Atunci cand intrebi un politician despre adversarii lui politici, stii dinainte raspunsul, pentru ca stii ca inregimentarea lui intr-un partid sau altul implica subiectivitate. Fanul unei echipe de fotbal nu este credibil cand vorbeste despre echipa sa – ii poti intui atitudinea indiferent de rezultatul unui meci. Un cetatean al unei tari nu este credibil cand vorbeste despre patria sa, din aceleasi motive: fie ca se exprima critic sau, dimpotriva, patriotard, vei simti ca, pe undeva, discursul sau este deformat de experiente subiective. Un bucatar isi va lauda mereu mancarea; dar il vei crede pana nu vei gusta?
Deci, in mod normal, femeile ar trebui sa fie mai putin credibile pentru ca se presupune ca ele sunt mai subiective decat barbatii.
O posibila explicatie pentru asta ar fi ca femeile primesc ancestral premisa de subiectivitate pe subiectele largi si dure, cele legate de viata si de moarte. Ele sunt cele care produc, pana la urma, viata. Au o implicare directa intr-un proces asupra caruia nu mai pot emite judecati obiective.
Se spune ca, pentru a observa functionarea unui sistem si pentru a-i simti dinamica, trebuie sa te detasezi de el. Nu simti viteza Pamantului in jurul Soarelui atata vreme cat esti pe Pamant, esti integrat in sistemul respectiv. Or, filosofia si religia – in plan principal – apoi politica si arta – in secundar – sunt sisteme ontologice, fie ca le separi, fie ca le intrepatrunzi, ele presupun o viziune de la distanta asupra vietii. Femeile, facatoarele vietii, nu primesc prezumtia acestei distante. Se considera ca ele nu pot sa judece corect importanta a ceea ce ele insele produc.
Si asta se intampla de mii de ani. Indiferent cum se raporteaza o femeie la maternitate – ca experienta pe care a trait-o si a marcat-o, pozitiv sau negativ, sau ca experienta pe care intentioneaza/refuza s-o traiasca – ea are rolul decisiv in luarea unei decizii extreme, perpetuarea vietii. Rolul activ il saboteaza pe cel pasiv, de observator. Gradul mare de implicare individuala reduce dreptul la viziune globala. Consumata de grandoarea rolului personal, femeii i se contesta capacitatea de a decide pentru viata altora. Actorul principal e privit cu ostilitate cand vrea sa devina regizor.
