Filmul lui Abdellatif Kechiche premiat la Cannes cu Palme d’Or in acest weekend a starnit controverse inainte sa ajunga in cinematografe. Gura rea a lumii a afirmat ca premierea lui se datoreaza subiectului si contextului politic favorabil, recte legalizarea casatoriilor gay in Franta la inceputul lunii mai in ciuda protestelor masive organizate in toata tara. Faptul ca Steven Spielberg, presedintele juriului, a negat la conferinta de presa influenta acestui context, accentuand ideea ca a contat doar filmul in sine, nu a fost de ajuns pentru a opri tavalugul interpretarilor. Pe scurt, filmul spune povestea de dragoste dintre doua femei, iar scenele de erotism nu lipsesc. Cuplul cu toate ale lui, pasiune, nebunie, cadere in banalitate si rutina, apoi despartire. Da, se intampla si la ei.
Nu am sa ma refer la valoarea artistica a filmului, nu am cum din moment ce inca nu l-am vazut si mai bine ar fi sa evitam sa dam verdicte apriori. Altceva ma preocupa. Ideea propagandei gay.
Tot aud asta de la homofobii de serviciu. Cei care spun “nu am nimic cu ei, dar sa nu-i vad”. Cei care sustin ca un mars gay sau orice semn de vizibilitate a existentei acestei comunitati in spatiul public este o incercare de “convertire”, este “promovare agresiva”. Pe toti acestia ii intreb “pe voi v-a convertit cineva la heterosexualitate”? Orientarea sexuala poate fi asemanata adoptarii unei religii sau orientari politice? De unde pana unde teama aceasta?
Faptul ca o minoritate isi reclama un minimum de drepturi – si o face in spatiul public, se stie doar ca manifestatiile din propria sufragerie nu prea au succes si cel mai adesea raman fara efecte, din pacate – este vazut drept agresivitate. Sa ceri aceleasi drepturi ca ceilalti este, in ochii majoritarilor, promovare violenta a homosexualitatii. Inclusiv premierea unui film care se opreste asupra unei povesti gay.
Pe forumuri, comentatorii declara ritos, jurand pe ce au mai scump, ca nu vor merge sa vada acest film si deplang decaderea festivalului de film de la Cannes care a ajuns “atat de rau” incat sa premieze o asa “porcarie”. Desigur, anul trecut, cand a fost recompensat cu Palme d’Or filmul lui Haneke, “Amour”, festivalul nu atinsese cotele atat de joase, declinul lui a fost unul vertiginos, iata la ce dezastru am ajuns intr-un interval asa de scurt. De la extaz la agonie, nu-i decat un pas.
Repet, nu stiu cum este filmul, nu stiu daca este intr-adevar mai bun decat cel al fratilor Coen, film care a condus in preferintele multora timp de cateva zile bune, dar haideti sa nu il mai judecam in functie de idiosincrasiile fiecaruia. Ideea de “propaganda gay” este un nonsens. Nu face decat sa dea expresie fricilor si prejudecatilor personale. Nu vom deveni “mai gay” pentru ca privim un film. Orientarea sexuala nu se schimba dupa mode. Nu e tocmai o pereche de ciorapi, fie ei si de tip plasa.
PS: in asteptarea lui “La Vie d’Adele”, poate n-ar strica sa revedem Brokeback Mountain. Cu ochii curati si inima deschisa.
